Arhiva

Posts Tagged ‘uman’

În căutarea raiului

22 Mai, 2011 1 comentariu

De această dată, trezirea lui Ghiță fu una cu gust amar de la berea cu murături, urmată de-un râgâit puternic cu miros de sulf. Se simțea rău; din ce mâncase aseară ținea minte doar murăturile iar ultima secvență clară din memoria lui era vocea lui Bibi. În timp ce Ghiță, cu buda-n brațe, hrănea rațele de zor, Bibi îi cânta ”Hai ș-om bea!”. Apoi întuneric.

Și acum se trezi cu o durere de burtă și o senzație de balonare; se simțea un adevărat laborator de chimie în timp ce tractul său digestiv interpreta sonata numărul 6 pentru intestine și esofag. Cel puțin de un lucru era bucuros – deși gazele ieșeau pe ambele orificii, era sigur că de data aceasta, ce-i mai rămase din mâncarea de aseară va ieși pe unde trebuie. Așa că, se ridică hotărât și cu ajutorul pereților înaintă spre closet, unde urma să se dezlănțuie furtuna mațelor.

Stând deasupra tunetelor și uneori săltând de la amploarea fenomenului, Ghiță își căuta ocupație. Ar fi fost bucuros să citească și eticheta de pe pasta de dinți dar, din păcate, aceasta era prea departe ca să o ajungă doar întinzând mâna și situația curentă nu-i permitea să se ridice. Văzându-se neputincios în a-și atinge scopul procedă ca și oricare altul în situația lui – se resemnă; nu și neuronul său. În scurt timp, își dădu seama că în cap îi zburdau întrebări existențiale – ce fac eu?, care-i scopul meu în viață?, unde-i locul meu pe lumea asta? Copleșit de aceste întrebări își mai încordă o dată mușchii abdominali și căzu pe gânduri.

”Toți vor să le fie bine. Toți vor să trăiască bine și să se simtă ca-n rai. Da’ oare raiul meu unde-i?” se încruntă Ghiță întrebându-se. Nu știa ce să-și răspundă. Își adresă altă întrebare – ”De fapt, ce e raiul pentru mine?”.  Prin minte-i trecură pasaje biblice despre Adam și Eva, pasaje îngropate adânc printre amintirile copilăriei. O dată cu ele, veni și răspunsul – ”raiul e acolo unde e bine… Dar mie mi-e bine?”, continuă el monologul interior. ”Toată ziua stau în gunoaie, înconjurat de mormane de mizerie, doar seara parcă-i mai vesel când ies și eu la o bere cu băieții. Dar și atunci, nu fac decât să mă îmbăt ca un porc cu Bibi și nici nu mai țin minte pe unde adorm”. Aici și-a întrerupt firul gândurilor cu o încordare și mai zdravănă a mușchilor abdominali pentru a se descotorosi de încă o serie de resturi ale digestiei. O dată cu acestea, prin gândurile sale grele și cenușii ca niște nori de toamnă târzie se strecură o rază de lumină – ”…cel puțin o am pe Alondra lângă mine; ea mă înțelege, mă susține și nu mă ceartă niciodată!..”.

Petrecu mult timp tot gândindu-se la bucățica lui de rai, ba încruntându-se, ba luminându-se la față și când, o dată satisfăcute nevoile biologice își ridica pantalonii exclamă

– Ce ușor și liber mă simt; ce bine; chiar ca-n rai!

Instigare la violenţă

22 Aprilie, 2009 Lasă un comentariu

Am rămas tablou la articolul de aici. Nu mai dau copy/paste la titlu că mi-e scârbă.

Nu mai întreb cât este de amoral şi inuman să faci aşa ceva. Fac însă ceea ce scrie în titlu: instig la violenţă împotriva infamilor care-şi spun poliţişti şi sunt în stare de aşa ceva.

În apogeul mâniei, un singur gând mi-a trecut la adresa lor: „Împuşcaţi!”. Mai apoi mi-am dat seama că aceşti indivizi nu merită să moară. Dacă aş putea să le dau viaţă veşnică şi chinurile iadului, pentru ei aş face-o fără măcar să clipesc din ochi.

Dar nu pot. Prin urmare, lansez avertismentul că următoarele rânduri nu se recomandă a fi citite de către persoane sub 16 ani şi mă gândesc ce le-aş face.

Şi deoarece corpul cedează torturii mai uşor decât sufletul, în primul rând aş pune un individ de acesta să suporte umilinţa. Să fie legat de un stâlp, la drum aşa încât orice trecător să-l scuipe-n faţă. Aş da şi premii pentru cea mai greţoasă şi mai bine ţintită flegmă.

După acest tratament, o bătaie de încălzire. După bătaie, să fie castrat. Dar nu cu anestezic. Şi în plus şi cu un cuţit mai puţin ascuţit, ca să nu taie prea bine sau prea repede şi infamul să simtă fiecare minut din procedeu. Mai apoi, ceea ce a fost mândria şi bărbăţia lui să i se dea s-o mănânce. Jumătate gătită şi jumătate crudă.

Dacă supraveţuieşte, să fie trimis în închisoare şi să ştie fiecare deţinut de acolo toată povestea lui, astfel încât individul respectiv să fie, pe o durată cât mai mare a sentinţei, târfa puşcăriei. Să fie abuzat sexual până leşină, să fie readus la luciditate şi abuzat sexual în continuare. Asta o să-i servească drept doza zilnică de umilinţă servită cu vârf şi îndesat.

Şi dacă nici aşa nu moare sau nu-şi pune capăt zilelor, atunci se poate trece şi la tortura fizică. Picătura chinezească e prea puţin. Alte opţiuni aici. Nu mai comentez din două motive: nu vreau să fiu considerat maniac şi să nu mă trezesc acuzat de ceva (mai ştii?).

Ceea ce am vrut să spun este că indivizii care ar fi tebuit să protejeze cetăţenii trebuie să sufere. Nu pot spune cu siguranţă că iadul există. Şi chiar dacă ar exista, o eternitate de suferinţă mi se pare prea puţin pentru astfel de fapte.

FII geniu… în revenire

22 Noiembrie, 2008 5 comentarii

Cuvânt înainte

Deşi, s-ar părea că în lumea de azi totul este relativ, tind să cred totuşi că prostia este absolută. Şi pe lângă aceasta, mai este şi incurabilă. Bineînţeles, pentru o persoană caracterizată prin cuvântul „berilă” gurile rele ar putea spune că există un leac – mormântul, dar nu acesta este subiectul de discuţie acum.

Subiectul propriu-zis este revenirea în vogă a colegului meu de facultate pe scena blogger-ilor cu un alt articol, pe acelaşi blog şi scris în acelaşi stil precum cel care a fost subiectul comentariilor mele. Concluziile (mele) la sfârşit.

Revenirea autorului de la tăcerea ruptă din Rai de pe nivelurile demiurgice ale existenţei cosmice pe plaiurile mioritice ale planetei noastre este acompaniată de un articol la fel de idiot ca şi cel despre care am vorbit mirific şi profund filosofic în care autorul în sfârşit lasă modestia omenească şi îşi recunoaşte condiţia care depăşeşte graniţete prostiei umane omenescului.

Mesajul luminatului este evidenţiat chiar în titlul aricolului „Sunt prea bun„. Restul articolului poate fi privit doar ca o prea scurtă enumerare a calităţilor prin care acesta iese din cadrul banalului şi poate percepe infinitul.

Precum Luceafărul, autorul reproşează umanului banal faptul că acesta nu-i acceptă condiţia de geniu. Însăşi cuvintele bufonului Luminăţiei sale,

„Nu am crezut vreodata ca o sa mi se reproseze lucrul acesta dar, iata ca se intampla. In momentele in care chiar imi doresc ceva anume ajung sa fiu prea bun, ajung sa domin si sa dau impresia ca sunt indestructibil. Culmea ironiei este ca asta ma duce in mod direct in imposibilitatea de a obtine acel lucru.”

denotă durerea cu care autorul percepe aceste reproşuri din partea celor care îi sunt dragi dar care nu îl înţeleg, ei fiind mai puţini buni decât dânsul.

Aici, se impune necesitatea unei paranteze pentru a menţiona simplitatea stilului. Pentru a nu-i răni pe reprezentanţii Homo Sapiens Sapiens cu fraze mult peste înţelegerea umană dar infinit de profunde, autorul recurge la o exprimare cât mai pe înţesul reprezentanţilor sus-numiţi, utilizând un limbaj de gară simplu şi bineînţeles, pentru o decodificare normală, intenţionat nu foloseşte cratima în particulele „s-a”. Neutilizarea cratimei rămâne un mister neelucidat până în momentul de faţă, existând câteva teorii care încearcă să-l explice, cele mai proeminente fiind:

  • uitarea/necunoaşterea regulilor gramaticale
  • sindromul YMU (Yahoo Messenger User) şi
  • efectul programării încă de la vârste fragede (4-5 ani, când autorul nu ştia nici măcar literele şi cifrele, dar ştia să folosească primitivele „drawline” şi „drawcircle”). Cercetările statistice demonstrează că simbolul „-” este foarte rar utilizat în scrierea codului-sursă.

Bineînţeles, pentru a demonstra cât de crudă poate fi omenirea la adresa geniului său, autorul prezintă câteva momente dureroase din viaţa sa, momente care probabil au rămas imprimate adânc în fundul sufletului.

Prima demostraţie a cruzimii omeneşti faţă de Divinitatea Sa, conform autorului, a fost din partea unei reprezentante a sexului frumos, cu care autorul a încercat „in cu toata inima” să ajungă să fie. Tirana şi demonica urmaşă a Evei, cea care se face vinovată de izgonirea oamenilor din Rai, în momentul culminant al altruismului autorului „cand dand tot ce aveam mai bun din mine” i-a insuflat prima umbră a decepţiei în tot ce este uman prin faptul că „a ajuns sa imi spuna ca : Esti exact ce mi-am dorit, dar nu stiu de ce cred asta, si nu e bine. Esti prea bun pentru mine.” Dar, jignirile tiranei nu  s-au terminat cu astea, ea „sa intors pe partea cealalta si a inceput sa planga, retezand in mine totul fix de la radacina.”, cum spune cu mare durere însăşi autorul.

Urmările acestui prim reproş au avut un efect catastrofal pentru autor. Suferinţele care au urmat acestui reproş sunt atât de groaznice, încât şi acum când mă gândesc la relatările autorului despre acestea mă trec fiorii. Din acest motiv, cer iertare cititorilor pentru a nu le include, dar fac aceasta tot cu gândul la binele lor, scutindu-i de ororile coşmarurilor cauzate de acele descrieri.

Totuşi, în măreţia nemărginită a sufletului său, autorul face din aceste suferinţe, în urma unei analize minuţioase, un alt dar grandios pentru omenire: el, în sfârşit elucidează misterul la care-şi bat capul cele mai luminate minţi umane – el nu doar reuşeşte să înţeleagă misterul firii de femeie, el chiar înlătură vălul de întuneric ce înconjura acest subiect şi stabileşte o lege a comportamentului, lege care le garantează bărbaţilor succesul într-o relaţie:

fetele se plictisesc daca nu se cearta macar odata la cateva zile, se oftica atunci cand nu pot sa te certe pe tine pentru ca ai facut nu stiu ce lucru stupid si asta pentru ca tin prea mult la tine, avand de fapt nevoie sa se descarce si nestiind cum sa o faca. Si cel mai important, atunci cand vad ceva cu adevarat valoros le este frica sa puna mana si sa se implice, daca il strica, sau daca nu este asa. Binenteles ceea ce fetele ,,cuminti” nu stiu este ca de acesti baieti de cele mai multe ori profita fetele mult mai putin ,, cuminti”.

Drept urmare a acestei noi legi a naturii, autorul a reuşit să-şi recapete încrederea şi dragostea sa pentru oameni şi să fie acceptat din nou printre nedemni, prin intermediul unei noi relaţii cu o altă urmaşă nedemnă a Evei, care s-a dovedit a fi nu doar tirană, ci şi egoistă. Aceasta a încercat să profite de bunătatea infinită a lui „ca sa obtina […] exact ceea ce vroia”.  Experienţa anterioară şi noua lege a naturii (probabil în curând cu un nou amendament) l-au condus pe autor destul de rapid la concluzia enunţată de el însuşi:

Eram prea bun ca sa nu imi dau seama ca asa va face tot timpul, si ca de fapt si de drept eu nu sunt bun decat ca o marioneta.

Picătura care a umplut gaura din apă, conform autorului, „a venit cand am incercat sa ma angajez la o firma”. Şeful de la firma respectivă, speriat de potenţialul şi cunoştinţele Ilustrului în domeniul respectiv, potenţial şi cunoştinţe pe care nici măcar infinitul nu le poate cuprinde, după un refuz grotesc trimis prin intermediul mrejei globale numită Internet, l-a mai şi jignit pe autor spunându-i că este prea bun pentru acel post.

Resemnat deja că trebuie să poarte povara condiţie de geniu printre oameni, autorul se reculege în înalturile filosofiei prea fine pentru înţelesul uman, lăsând la intrarea acestui templu întrebarea:

cum de am reusit sa supravietuiesc pana la varsta pe care o am ?

Deşi noi oamenii nu suntem în stare să patrundem în tainele ce dainuie la nivelul gândirii divine a autorului, totuşi suntem caracterizaţi de a căuta un răspus cât mai simplu pentru orice întrebare. Iar din miile de ani de experienţă a omenirii, unicul răspuns care poate servi drept cheie pentru pătrunderea în acest templu al necunoscutului şi revelaţiei vine probabil din cel mai banal colţ pământesc numit „coada vacii” şi sună cam aşa:

Prost să fii, noroc că eşti!

%d blogeri au apreciat asta: