Arhiva

Posts Tagged ‘suprem’

Cabana Boschetul Rătăcit

3 Decembrie, 2010 Lasă un comentariu

Revenirea aceasta din lumea viselor, deși bruscă și dureroasă ca de obicei, avea ceva special; doar că, Ghiță încă nu-și dădea seama ce putea fi acel ceva.

Aruncă o privire rapidă cu ochii roșii dar, nu putu să vadă prea multe din cauza feței bugede așa că fu nevoit să-și pună în mișcare și mușchii gâtului.

Încet, spre a evita cât mai mult mișcările bruște din cap își roti privirea prin toată camera pentru a găsi acel ceva. Nu, nu era aburul verzui ce ieșea din șosetele care de mai bine de o lună nu mai văzuseră apă sau săpun; cu ăsta deja se obișnuise după primele trei săptămâni.

Nu era nici putoarea de doagă a poșircii vomate aseară peste colegul care și acum dormea dus; nici concentrația aproape critică a gazelor intestinale ce-ți provoca lăcrimare.

– Asta e!, lăcrimarea – își zise Ghiță lovindu-se entuziasmat peste frunte de parcă ar fi descoperit secretul rachiului de pufoaică…

– De ce-mi lăcrimează ochii?, se întrebă Ghiță nedumerit. Sigur, am ”încălzit atmosfera” aseară cu fasolea bătută, dar n-ar trebui să fie așa grav, că doar n-am mâncat și varză murată… că dacă era așa grav, nu mai dormea colegul cu gura deschisă…

– Tot nu înțeleg, își zise Ghiță și-și acoperi ochii într-un gest involuntar. O a doua revelație pogorî peste el făcându-l să tresară cu fericirea alcoolistului care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns pe țărmul mării de bere – e lumina!

Ghiță nu era obișnuit cu atâta lumină la ore matinale; geamurile lui pe care nici muștele nu se mai așezau erau aproape la fel de transparente ca și un perete de smoală. Aici însă, nu era la fel. Pentru început, aici nu era la el și Ghiță acum își chinuia neuronul să-și amintească unde anume e ”aici”?

Și, spre uimirea lui, își aminti destul de repede: el și colegii săi erau în excursie la munte și s-au oprit la cabana ”Boschetul Rătăcit”.

– Ca să vezi cât de repede mi-am amintit!, nu-și putu Ghiță stăpâni uimirea. Se vede că nu degeaba spune lumea că aerul de munte face minuni uneori. Ia să mai respir un pic din el, că oricum nu mai pot sta în putoarea asta.

Sprijinindu-se de pat, Ghiță băgă picioarele-n șosete și după care se aplecă și-și încălță bocancii. Ieși tiptil din cameră, ajunse fără zgomot la ușa de la intrare, o deschise, făcu un pas în față și înmărmuri.

Înaintea sa se întindea o panoramă a cărei frumusețe, îi trecu lui Ghiță prin gând, ”niciun poet n-o va putea descrie, niciun manelist n-o va putea cânta”. Acolo, în fața lui, se întindeau văi în ceață, susurau izvoare, vuiau râuri și se înălțau semețe culmi încărunțite pe care foșneau brazii. Ia de-asupra lor era el! Mai sus ca dânsul – doar cerul albastru și soarele-răsare care-l mângâia acum cu razele blânde ale dimineții. Câțiva nori cutezători mai erau între el și bolta cearească, dar nici ei prea sus, încât i se părea că dacă întinde mâna îi poate atinge.

Rămas fără cuvinte, Ghiță stătu nemișcat până când, într-un sfârșit începură să-i clănțăne dinții de frig. Își învinse repulsia de a se întoarce în cameră cu gândul ”Putoare, putoare dar și căldură!”.

FII geniu… în revenire

22 Noiembrie, 2008 5 comentarii

Cuvânt înainte

Deşi, s-ar părea că în lumea de azi totul este relativ, tind să cred totuşi că prostia este absolută. Şi pe lângă aceasta, mai este şi incurabilă. Bineînţeles, pentru o persoană caracterizată prin cuvântul „berilă” gurile rele ar putea spune că există un leac – mormântul, dar nu acesta este subiectul de discuţie acum.

Subiectul propriu-zis este revenirea în vogă a colegului meu de facultate pe scena blogger-ilor cu un alt articol, pe acelaşi blog şi scris în acelaşi stil precum cel care a fost subiectul comentariilor mele. Concluziile (mele) la sfârşit.

Revenirea autorului de la tăcerea ruptă din Rai de pe nivelurile demiurgice ale existenţei cosmice pe plaiurile mioritice ale planetei noastre este acompaniată de un articol la fel de idiot ca şi cel despre care am vorbit mirific şi profund filosofic în care autorul în sfârşit lasă modestia omenească şi îşi recunoaşte condiţia care depăşeşte graniţete prostiei umane omenescului.

Mesajul luminatului este evidenţiat chiar în titlul aricolului „Sunt prea bun„. Restul articolului poate fi privit doar ca o prea scurtă enumerare a calităţilor prin care acesta iese din cadrul banalului şi poate percepe infinitul.

Precum Luceafărul, autorul reproşează umanului banal faptul că acesta nu-i acceptă condiţia de geniu. Însăşi cuvintele bufonului Luminăţiei sale,

„Nu am crezut vreodata ca o sa mi se reproseze lucrul acesta dar, iata ca se intampla. In momentele in care chiar imi doresc ceva anume ajung sa fiu prea bun, ajung sa domin si sa dau impresia ca sunt indestructibil. Culmea ironiei este ca asta ma duce in mod direct in imposibilitatea de a obtine acel lucru.”

denotă durerea cu care autorul percepe aceste reproşuri din partea celor care îi sunt dragi dar care nu îl înţeleg, ei fiind mai puţini buni decât dânsul.

Aici, se impune necesitatea unei paranteze pentru a menţiona simplitatea stilului. Pentru a nu-i răni pe reprezentanţii Homo Sapiens Sapiens cu fraze mult peste înţelegerea umană dar infinit de profunde, autorul recurge la o exprimare cât mai pe înţesul reprezentanţilor sus-numiţi, utilizând un limbaj de gară simplu şi bineînţeles, pentru o decodificare normală, intenţionat nu foloseşte cratima în particulele „s-a”. Neutilizarea cratimei rămâne un mister neelucidat până în momentul de faţă, existând câteva teorii care încearcă să-l explice, cele mai proeminente fiind:

  • uitarea/necunoaşterea regulilor gramaticale
  • sindromul YMU (Yahoo Messenger User) şi
  • efectul programării încă de la vârste fragede (4-5 ani, când autorul nu ştia nici măcar literele şi cifrele, dar ştia să folosească primitivele „drawline” şi „drawcircle”). Cercetările statistice demonstrează că simbolul „-” este foarte rar utilizat în scrierea codului-sursă.

Bineînţeles, pentru a demonstra cât de crudă poate fi omenirea la adresa geniului său, autorul prezintă câteva momente dureroase din viaţa sa, momente care probabil au rămas imprimate adânc în fundul sufletului.

Prima demostraţie a cruzimii omeneşti faţă de Divinitatea Sa, conform autorului, a fost din partea unei reprezentante a sexului frumos, cu care autorul a încercat „in cu toata inima” să ajungă să fie. Tirana şi demonica urmaşă a Evei, cea care se face vinovată de izgonirea oamenilor din Rai, în momentul culminant al altruismului autorului „cand dand tot ce aveam mai bun din mine” i-a insuflat prima umbră a decepţiei în tot ce este uman prin faptul că „a ajuns sa imi spuna ca : Esti exact ce mi-am dorit, dar nu stiu de ce cred asta, si nu e bine. Esti prea bun pentru mine.” Dar, jignirile tiranei nu  s-au terminat cu astea, ea „sa intors pe partea cealalta si a inceput sa planga, retezand in mine totul fix de la radacina.”, cum spune cu mare durere însăşi autorul.

Urmările acestui prim reproş au avut un efect catastrofal pentru autor. Suferinţele care au urmat acestui reproş sunt atât de groaznice, încât şi acum când mă gândesc la relatările autorului despre acestea mă trec fiorii. Din acest motiv, cer iertare cititorilor pentru a nu le include, dar fac aceasta tot cu gândul la binele lor, scutindu-i de ororile coşmarurilor cauzate de acele descrieri.

Totuşi, în măreţia nemărginită a sufletului său, autorul face din aceste suferinţe, în urma unei analize minuţioase, un alt dar grandios pentru omenire: el, în sfârşit elucidează misterul la care-şi bat capul cele mai luminate minţi umane – el nu doar reuşeşte să înţeleagă misterul firii de femeie, el chiar înlătură vălul de întuneric ce înconjura acest subiect şi stabileşte o lege a comportamentului, lege care le garantează bărbaţilor succesul într-o relaţie:

fetele se plictisesc daca nu se cearta macar odata la cateva zile, se oftica atunci cand nu pot sa te certe pe tine pentru ca ai facut nu stiu ce lucru stupid si asta pentru ca tin prea mult la tine, avand de fapt nevoie sa se descarce si nestiind cum sa o faca. Si cel mai important, atunci cand vad ceva cu adevarat valoros le este frica sa puna mana si sa se implice, daca il strica, sau daca nu este asa. Binenteles ceea ce fetele ,,cuminti” nu stiu este ca de acesti baieti de cele mai multe ori profita fetele mult mai putin ,, cuminti”.

Drept urmare a acestei noi legi a naturii, autorul a reuşit să-şi recapete încrederea şi dragostea sa pentru oameni şi să fie acceptat din nou printre nedemni, prin intermediul unei noi relaţii cu o altă urmaşă nedemnă a Evei, care s-a dovedit a fi nu doar tirană, ci şi egoistă. Aceasta a încercat să profite de bunătatea infinită a lui „ca sa obtina […] exact ceea ce vroia”.  Experienţa anterioară şi noua lege a naturii (probabil în curând cu un nou amendament) l-au condus pe autor destul de rapid la concluzia enunţată de el însuşi:

Eram prea bun ca sa nu imi dau seama ca asa va face tot timpul, si ca de fapt si de drept eu nu sunt bun decat ca o marioneta.

Picătura care a umplut gaura din apă, conform autorului, „a venit cand am incercat sa ma angajez la o firma”. Şeful de la firma respectivă, speriat de potenţialul şi cunoştinţele Ilustrului în domeniul respectiv, potenţial şi cunoştinţe pe care nici măcar infinitul nu le poate cuprinde, după un refuz grotesc trimis prin intermediul mrejei globale numită Internet, l-a mai şi jignit pe autor spunându-i că este prea bun pentru acel post.

Resemnat deja că trebuie să poarte povara condiţie de geniu printre oameni, autorul se reculege în înalturile filosofiei prea fine pentru înţelesul uman, lăsând la intrarea acestui templu întrebarea:

cum de am reusit sa supravietuiesc pana la varsta pe care o am ?

Deşi noi oamenii nu suntem în stare să patrundem în tainele ce dainuie la nivelul gândirii divine a autorului, totuşi suntem caracterizaţi de a căuta un răspus cât mai simplu pentru orice întrebare. Iar din miile de ani de experienţă a omenirii, unicul răspuns care poate servi drept cheie pentru pătrunderea în acest templu al necunoscutului şi revelaţiei vine probabil din cel mai banal colţ pământesc numit „coada vacii” şi sună cam aşa:

Prost să fii, noroc că eşti!

%d blogeri au apreciat asta: