Arhiva

Posts Tagged ‘strigoi’

Noaptea Sfântului Andrei

13 Decembrie, 2012 1 comentariu

Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor secrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!

Vasile Alecsandri –”Noaptea Sfântului Andrii”

Ghiță mergea zgribulit prin troienele până la genunchi ferindu-ți fața de bătaia usturătoare a viscolului care spulbera fulgii de zăpadă aruncându-i când într-o parte, când în alta, de parcă ar fi fost o pisică ce se juca de-a prinselea cu un ghem de lână. Afară era întuneric beznă – norii grei cerneau zăpada de draga dimineață și fulgii fini așezați de vântul poznaș în troiene frumos sculptate reprezentau singura modalitate de a mai vedea ceva prin contrastul albului lor imaculat cu întunericul plumburiu al nopții și al norilor.

Tot mergând de câteva ceasuri bune, Ghiță deja nu mai pășea atât de vioi precum o făcea la început. La început mergea cu pas cadențat, nu foarte rapid, ca să se poată delecta cu priveliștea viscolului dezlănțuit. Îi plăcea enorm de mult să vadă dansul fulgilor de zăpadă purtați pe aripile vântului; simțea o oarecare fericire atunci când, cu iuțeala sa, viscolul răpea fulgii din căderea lor lină și îi arunca în obrazul lui pișcându-l; și cu fiecare pișcătură zâmbetul lui se lărgea și buna dispoziție îi învăluia sufletul. Treptat însă, oboseala mersului pe jos împotriva vântului și prin nămeții de zăpadă a început să-și pună amprenta atât asupra stării lui spirituale cât și cu precădere asupra stării fizice.

Nu se pune vorbă, era tot atât de fericit să admire dansul feeric al fulgilor de nea ca și la început însă pe lângă această fericire a mai apărut și o umbră a unui sentiment apăsător – efect al mersului îndelungat prin întuneric.

La un moment dat, Ghiță și-a dat seama că nu mai știe pe unde se află – era prea întuneric ca să poată vedea ceva clar și zăpada abundentă mânată de vântul jucăuș a acoperit tot ce i-ar fi putut servi ca indiciu de orientare. Singurul lucru pe care îl putea distinge în pătura albă de pe pământ era silueta drumului transformat într-un șanț după ce zăpada a uniformizat toate denivelările acestuia, și Ghiță păstra îndârjit cursul șanțului mișcându-se clătinat în bătaia vântului.

– Și cum de mi-a trecut prin cap să ies pe vremea asta?.. se întreba el. Cu atât mai mult că azi e noaptea Sfântului Andrei, când toate lighioanele de pe lumea cealaltă se plimbă pe pământ!

Spunând acestea, și-a amintit cum în copilărie asculta cu gura căscată și cu frica-n sân poveștile despre noaptea Sfântului Andrei – când după lăsatul nopții și până la cântatul cocoșilor strigoii, moroii, pricolicii și alte făpturi necurate se plimbau nestingheriți printre oameni făcând numai stricăciuni și pagube. Ghiță se zbârli la trecerea unui fior și scutură din cap – nu credea în legende dar, întunericul și oboseala combinate cu imaginația bogată au reușit să-i strecoare în suflet un sentiment obscur de îndoială îmbinat cu un dram de frică venind parcă din subconștient. Ghiță spori pasul și observă că nu mai avea mult până la locul în care albia drumului trecea pe lângă o locuință în care se vedeau lumini.

Bucuros, mergea cu repeziciune spre luminile din față prin marea de zăpadă ca un naufragiat care după ce-a fost purtat îndelung pe valuri vede într-un sfârșit pământul. Sleit de puteri, s-a hotărât să mâie la acest lăcaș căci atât ninsoarea cât și viscolul nu dădeau semne de încetare și Ghiță n-avea chef să rătăcească haihui pe dealuri fără a ști încotro se îndreaptă. Se gândea totuși dacă n-o fi o oră târzie ca să nu deranjeze dar, ajuns mai aproape auzi gălăgie înăuntru.

Locuința cu pricina era o casă destul de mare, din piatră, la o răscruce de drumuri. Nu era o casă modernă ci dimpotrivă,  arăta a casă bătrânească, acoperită cu oale, cu obloane groase de lemn și cercevea la ferestre. Ghiță ajunse la ușă ca să observe că și aceasta se încadra perfect în peisajul rustic al casei – era o ușă mare din lemn masiv cu două chingi groase și un mâner pe care-l puteai apuca nestingherit cu două palme. Ușa, la rândul ei nu l-a dezamăgit în așteptări, obligându-l să depună un efort considerabil pentru a o deschide.

Odată ajuns de partea cealaltă a ușii, Ghiță făcu repede doi pași ca să se poată debarasa complet de frigul de afară, încă prezent pe lângă ușă, și să se bucure de căldura încăperii. De îndată ce s-a oprit din mers și a aruncat o privire împrejur a înlemnit: toată sala era plină de mese din scânduri la care stăteau tot felul de creaturi hidoase și pocitanii. Întrerupte din orice-ar fi făcut când a intrat Ghiță, acestea stăteau acum și se holbau la el mirate; lui Ghiță i s-a făcut părul măciucă. Încet-încet, Ghiță a început să dea înapoi cu gândul s-o rupă de fugă când, de după tejghea a apărut o mutră rânjită de țap, neagră ca tăciunele:

– O-ho-ho!.. un muritor printre noi! Bine ai venit, omule!.. spuse mutra rânjind și pocni din degete.

În spatele lui Ghiță, ușa s-a închis singură, ca trântită de vânt.

– Dar ce cauți pe aici?.. continuă mutra. Nu cumva te-ai rătăcit?

La auzul acestor vorbe, toată sala se umplu de un hohot de râs amestecat cu fluierături. Dintr-un colț, o pocitanie cu rât de porc și două coarne de taur aruncă o replică șuierată printre colții încovoiați și galbeni:

– Măi Aghiuță, dar de ce ții tu oaspetele de vorbă? Încaltea, dacă tot și-a găsit capăt zilelor venind aici, măcar dă-i și tu un vin fiert să se încălzească!

La auzul acestor vorbe sala iarăși se umplu de hohote în timp ce Ghiță își spunea: ”Aghiuță?! Ca să vezi că poveștile de Sfântul Andrei nu erau chiar povești și eu chiar am dat de dracul! Nu mai ies viu de-aici!”. Între timp, Aghiuță i-a făcut semn poruncitor să se așeze la o masă mai mică unde deja îl aștepta o cană de lut cu o licoare aburindă. Înghițind în sec, Ghiță se așeză și luă cana în mâini. Un miros îmbietor de vin fiert îi străpunse nările. ”Ce bine miroase vinul ăsta…” se gândea el, ”… și dacă tot nu mai scap de aici, măcar să-l savurez, ca pe ultimul lucru care-l fac pe lumea asta”. ”Doamne iartă!” continuă el și spuse în gând ”Tatăl nostru” după care sorbi încetișor din cană.

Nu a murit după prima înghițitură cum se aștepta dar, inima îi bătea de să sară din piept. Încă nu era în stare să vorbească – a tras puternic aer în plămâni ca să se mai calmeze și a auzit iarăși ușa trântindu-se. La intrare, țintuit de privirile tuturor creaturilor din sală stătea un bărbat zdravăn îmbrăcat într-o pelerină albă care-i ajungea până la călcâie. În scurt timp, privirea ațintită asupra nou venitului s-a transformat într-un mormăit ostil și atunci necunoscutul a ridicat capul învăluind toată încăperea cu o privire aprigă:

– Dar ce faceți, necuraților? Credeți că puteți să luați un suflet așa, când vă abate vouă?

Aghiuță, cu o mutră de vădită nemulțumire răspunse de după tejghea:

– Zaharie, păcătosul acesta a venit singur la noi. Dar la ce-ai mai venit tu, mă-ntreb, că el oricum la noi rămâne?! Păcate are multe, că bea necugetat și noi deja i-am pregătit cazanul…

Auzind acestea, Ghiță se înfioră și mai tare. ”Am știut eu că băutura asta mă duce la pierzanie!”. Prin minte deja îi trecu imaginea sa fierbând într-un cazan cu smoală și o dată cu această imagine îl fulgeră un fior de durere. ”Dacă mă ajută Dumnezeu să ies viu de aici, mă las de băut!”.

În acest moment, necunoscutul îl privi cu un zâmbet împăciuitor și-i spuse lui Aghiuță:

– O fi având omul păcate dar, are și fapte bune că-i suflet dintr-o bucată. Și nu i-a venit încă sorocul. Lăsați-l să plece!

Aghiuță rânji viclean:

– Zaharie, la cât suntem de mulți aici, nu te poți împotrivi dacă-l luăm mai devreme. Și nu-ți fă griji, eu i-am însemnat toate păcatele și știu că-s mult mai multe decât faptele bune…

Necunoscutul a tăcut, s-a apropiat de Ghiță și i-a pus mâna pe umăr. Un calm și-o liniște divină s-au lăsat în sufletul lui, marea zbuciumată de furtuna năprasnică a gândurilor negre s-a făcut netedă ca oglinda și Ghiță a simțit cum limba i se supune din nou. A prins la curaj:

– Măi Aghiuță, tu zici că ai o listă cu toate păcatele mele?

– Da!

– Dar dacă lista e greșită?

– N-are cum! Am făcut-o chiar eu!

– Ia citește să vedem!

Aghiuță a scos de sub tejghea un sul de hârtie veche și a început să citească de la un capăt toate sticlele de bere, toate paharele de vin și toate duștele de tărie pe care le-a băut vreodată Ghiță. Și a tot citit și-a citit, timp de câteva ceasuri când, la un moment dat, Zaharia a început să râdă. La privirea întrebătoare a lui Aghiuță acesta spuse:

– Măi Aghiuță, degeaba ai trăit atâtea veacuri dacă te duce de nas un muritor de rând!

Nici n-a reușit să termine bine fraza că s-a și auzit un cântat de cocoș. Într-o clipă, toată drăcimea a dispărut de acolo împreună cu casa în care petreceau astfel încât, Ghiță și Zaharia fără să se miște câtuși de puțin s-au trezit afară.

– A venit și timpul meu să plec, Ghiță, zise Zaharia. Ține minte că din cauza băuturii au vrut necurații să te piardă și nu te mai împotmoli mai tare în patima băutului!

– Da, așa-i! a răspuns Ghiță dar, Zaharia deja dispăruse.

– Na că am scăpat viu și din asta! continuă el simțind cum tremură din tot corpul. Trebuie să beau ceva ca să mă liniștesc!

%d blogeri au apreciat asta: