Pe malul mării

Stând pe malul mării ca un falnic stejar, Ghiţă se uita semeţ şi visător la mare. Se simţea infim în faţa măreţiei misterului de necuprins ce se întindea în faţa lui. Se simţea neputincios văzând cu câtă furie talazurile se lovesc de mal.

Simţea cum marea îl învăluieşte, simţea vârtejul frumosului necunoscut al acestui colos acvatic în jurul său, simţea cum frumuseţea apelor îl copleşeşte şi îi era imposibil să-şi ia ochii de la spectacolul valurilor.

Neputând face faţă emoţiilor, Ghiţă scuipă o flegmă şi agest gest îl readuse cu picioarele pe pământ. Era singur pe malul mării. Aerul marii, prea curat, cu prea puţini aburi de alcool îi făcea rău lui Bibi şi de-aceea, se vedeau mai rar. În fiecare seară. După câteva beri şi ceva rachiu de sfeclă, Bibi apărea parcă de nicăieri şi bunii prieteni sporovăiau şi cântau până când lui Ghiţă i se rupea filmul.

Ea nu era cu el deoarece aseară filmul lui Ghiţă a fost mult prea scurt şi probabil cu un subiect puţin intrigant, deoarece Ghiţă nu-şi aducea aminte nimic. De ea nu-şi făcea griji. Zâmbi. Gândul la ea şi la faptul că ea reuşea întotdeauna să ajungă acasă îl făcu să zâmbească din nou.

Închipuindu-şi-o cum doarme şi zâmbeşte prin somn când îl visează, Ghiţă se simţi din nou copleşit de sentimente. De data aceasta, flegma salvatoare îl costă un efort mai mare. Reuşi din nou să revină cu picioarele pe pământ.

Totuşi, îi rămase zâmbetul pe buze. Trase aer în piept şi-şi îndreptă privirea la orizont.  Auzul, pe de altă parte îi era îndreptat la linia de confruntare a celor două elemente: apa şi pământul.

Simţi cum îi cade o picătură în cap. Instinctiv, îşi puse mâna în păr şi înjură. Era un autograf lăsat de un pescăruş în zbor.

Anunțuri

Poveste

Prolog (cam lung)

Multă apă s-a scurs pe Prut, Nistru şi alte râuri şi râuleţe de la evenimentele din 5 aprilie. Gura lumii (a se citi „presei”), care după cum se ştie nu poate fi astupată cu un braţ de fân, a relatat mai mult sau mai puţin bine şituaţia diplomatică precară din Europa de Est. Deloc bine au creionat această situaţie câteva agenții media din Moldova, care însă au o scuză incontestabilă: limba le era mult prea obosită de la lustruirea feselor președintelui în funcţie. Se ştie că limba oase n-are, dar nici maşină nu e, oboseşte şi ea de la atâta fricţiune de fesele prezidenţiale.

Ca o paranteză, mă întreb: dacă tot sunt atât de entuziasmaţi în ceea ce fac, de ce nu fac oare şi o statistică? Îmi şi închipui titlurile de la promter-e: „Un studiu amănunţit arată că Voronin are 101 coşuri pe cur”(Apropos, am verificat cuvântul pe http://dexonline.ro şi nu era adnotat ca vulgar). Mai departe urmează bineînţeles nelipsitul raport coşuri/bucă (Nici acest cuvant nu este vulgar conform http://dexonline.ro), o distribuţie a coşurilor pe întreaga suprafaţă a curului prezidenţial şi la sfârşit bineînţeles diferenţa dintre numărul de coşuri de pe curul prezidenţial de acum şi din aceeaşi perioadă a anului trecut.

Dar să nu ne abatem de la temă. Tema propriu-zisă este povestea roză cu care sunt dădăciţi moldovenii aşa cum o spun agenţiile respective; o poveste modernă şi totodată tradiţională, o adevărată capodoperă.

Iar acum, închipuiţi-vă cortina care se dă la o parte şi în prim plan încep să se contureze meleagurile mioritice…

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Pe meleagurile îndepărtate ale Europei de Est, se întindea falnic ţara Moldovei. Tărâm feeric, în care orice vis devine realitate dacă eşti un visător adevărat şi ai bani. Ţara Moldovei era ca orice altă ţară, cu oameni care mai de care; şi înapoiaţi şi minţi ilustre, şi zgâriţi şi altruişti până-n măduva oaselor. Peste aceşti oameni, domnea împăratul Vladimir Voronin cu bunătate, calm, chibzuinţă şi cumpătare.

Poporul său însă fusese fermecat încă din răstimpuri vechi cu vraja cumplită a secerii şi ciocanului încât pentru binele său (al împăratului) Luminăţia Sa a hotărât ca poporul să doarmă un somn adânc şi dulce ca să nu mai sufere de agonia farmecului. Zis şi făcut: crainicii regelui au dat şfară-n ţară povestea ticluită de împărat şi supuşii s-au cufundat într-un somn adânc cu vise roz.

Au rămas de veghe doar cei din suita împăratului şi prinţul Oleg, pentru ca acesta să poată să-şi cârmuiască afacerile importante.

Toate bune şi frumoase până când, la un moment dat, nori grei de furtună apăruseră la graniţa ţării; Voronin, avu o revelaţie (am vrut să scriu divină dar Voronin e comunist, aşa că renunţ la epitet) că vecinul de la Vest pune la cale un plan diabolic de cotropire a lumii şi prima ţintă este Moldova. Având în faţă harta lumii, revelaţia îi proiecta în etape tendinţele expansioniste ale României: mai întâi Moldova, după care Ukraina. Mai departe totul era în ceaţă dar Voronin ştia sigur că întunericul expansionist nu se va opri aici, nu se va opri până nu va avea întreaga lume la picioare.

Cele văzute îl îngroziră, dar nu-l intimidară. Acţionă rapid. În primul rând a introdus regimul de vize, stagnând astfel intrarea iminentă a maselor de români în Moldova. Îşi adună crainicii şi le descrise situaţia. Discursul său era lin şi melodios, fluent şi coerent. Când îşi exprima dragostea şi grija sa pentru popor putea scoate lacrimi şi din piatră seacă, iar când a ajuns la descrierea acţiunilor de ripostă avea fermitatea unui spartan (Aici nu m-am putut abţine).

Când şi-a terminat discursul, crainicii săi, emoţionaţi până-n vârful urechilor s-au răspândit în toate cele patru colţuri ale împărăţiei pentru a da de veste voia şi fapta împăratului.

Şi aşa, supuşii buimaci de somn au luat cunoştinţă de cele spuse şi făcute de salvatorul lor împăratul şi s-au întors pe cealaltă parte pentru a continua să viseze roz.

Mulţumit, împăratul a cules laurii şi continuă şi astăzi să vegheze vigilent asupra bunăstării ţării şi a graniţelor sale.

Aici cortina se închide şi începe epilogul.

Epilogul este răspunsul la întrebarea: „Bun, şi unde-i capodopera?”. Ei bine, fascinantul la această poveste este că pentru unii nu este o poveste. Cu alte cuvinte, cineva o crede.

Şi deși cea mai sumară caracterizare a lui Voronin este „Părul sur şi mintea-n … rimă”, agențiile media care îl ling acolo unde îi este mintea se fac luntre şi punte ca această poveste să pară cât mai reală.

Păcat de cei care văd prin această perdea roză trasă peste ochi.

Revoluţie în Moldova? Mass-uri idioate

Mânaţi de spiritul patriotic şi îngroziţi de fărădelegile săvârşite de regimul comunist, mulţi dintre noi, tinerii basarabeni încearcă prin mijloacele care le stau la dispoziţie să îşi exprime susţinerea faţă de cei care au participat la protestele din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Fapt care merită apreciere şi chiar laudă.

Mai recent, au prins popularitate mass-urile pe Yahoo Messenger scrise din aceeaşi pornire de luare de atitudine care fac apel la participarea la un anumit eveniment.  Nimic rău până aici, doar o singură problemă: din când în când autorii acestor mesaje uită să mai şi gândească.

Exemplu (copy/paste fără diacritice):

E saptamina patimilor… a indulgentei, a smereniei, a iertarii. Nu se poate ca cei care fac astfel de abuzuri cu tinerii de la Chisinau, care ne ameninta si vor sa bage frica-n noi sa-l uite pe Dumnezeu. Haideti sa venim miine, 14 aprilie, ora  19.30,  in fata Mitropoliei la Iasi, si sa ne rugam la Sfinta Cuvioasa Parascheva, sa aprindem cite o luminare pentru sufletul lui Valeriu Boboc, de 23 de ani, care a murit pentru Basarabia. Macar atit putem face. Nu putem ramine indiferenti !

Nu vreau să fac un atac la persoană, dar astfel de formulare înseamnă să te dai în spectacol. Înseamnă să faci reclamă şi să te lauzi în faţa reprezentanţilor mass-media (care nu fac altceva decât să-şi facă datoria şi să relateze orice eveniment) că „uite ce baieţi şi fete de treabă suntem noi! Nu contează că un om a murit, noi trebuie să folosim acest pretext pentru a ne lăuda că nu putem rămâne indiferenţi.” Că doar asta înseamnă „măcar atât putem face” – să facem un eveniment care să apară în presă.

Moartea unui om nu este un prilej ca să-ţi satisfaci ego-ul idiot prin faptul că ai reuşit să mobilizezi câteva persoane şi să apari în presă. „Mamică, mamică, uite sunt în ziar şi la televizor! Şi ce bine mă simt că am mobilizat câteva zeci de persoane care au venit să aprindă lumânări! Acum Dumnezeu sigur o să-i ierte toate păcatele, că doar la moartea cui au mai fost jurnaliştii?”

Aberant, nu-i aşa? Da. Şi trist. Nu faci spectacol când e vorba despre moartea unui om. Mortul ori îl tratezi cu respect, ori îl uiţi.

Pe lângă acestea, mai e şi o lipsă de respect faţă de lăcaşele de cult. La mitropolie vii să te rogi, să participi la o anumită ceremonie religioasă nu să îţi manifestezi „atitudinea”.

Vreau să fiu înţeles: în primul rând adresez condoleanţele mele rudelor şi apropiaţilor răposatului; sunt pentru a lua o atitudine şi „a face ceva” – voi merge la biserică şi voi aprinde o lumânare şi îndemn pe fiecare să facă acest lucru, dar nu în turmă. Fiecare atunci când binevoieşte şi când are timp, dar să nu facem din moartea unui om un spectacol.