Scrisoarea de recunoștință

Ghiță se trezi de la un sforăit prea adânc și sări brusc din pat. Un pic buimac, Ghiță își șterse dâra de salivă scăpată de sub control și care i se prelingea încet din colțul stâng al gurii spre firele de păr de pe barbă de la care adia ușor a bere răsuflată.

Abia atunci observă că ținea în mână o bucată mototolită de hârtie care nu era altceva decât o pagină ruptă dintr-o carte de colorat. Încruntat, Ghiță privi timp de câteva clipe foaia…

Era nedumerit. În primul rând nu știa de unde și cum a găsit aseară, în bodegă, o carte de colorat din care să rupă o foaie? Și chiar și așa, de ce a păstrat foaia? În mintea sa, Ghiță construi deja un lanț de inferențe – în domeniul său de activitate, Ghiță avea de furcă des cu maculatura; în corelație cu anumite nevoi fiziologice, lipsa acută a necesarelor pentru igienă din toaleta bodegii și hârtia moale a cărții de colorat alcătuiau răspunsul la prima întrebare.

Dar de ce? Ghiță se zbătea la hotarul dintre două chinuri – dacă vroia să-și amintească trebuia să-și pună neuronul în funcție, dar acesta, ghemuit într-un colț și speriat de potopul de alcool al nopții trecute riposta cu o durere de cap crâncenă de fiecare dată când Ghiță încerca să-l contacteze. Pe de altă parte, curiozitatea îl rodea mai tare decât ciroza de la ficat.

Aflat în impas, Ghiță își aruncă din nou privirea spre foaia din mână și observă că pe lângă desene, pe foaie mai era scris ceva. După o privire și mai atentă, Ghiță vru să adreseze urări de bine și sănătate tuturor persoanelor din arborele genealogic al celui care avea un scris atât de execrabil, dar își aduse aminte la momentul potrivit că el era cel care a împrumutat un pix pentru notițe.

Așezat pe pat, cu spatele drept, Ghiță ridică foaia la nivelul ochilor; nu-și permitea să aplece capul – la cea mai mică mișcare din cap Ghiță simțea o durere atât de strașnică încât i se părea că în cutia lui craniană se rostogolește o ghiulea de tun de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Aici Ghiță făcu o pauză și zâmbi mulțumit de metafora proaspăt inventată; deși, își zise pe moment, ghiulelele sunt sferice dar la mine-n cap am impresia că-i una numa-n colțuri.

Făcu un gest alene din mână – își aminti la timp că nu-și permitea să scuture din cap – și reveni la foaia mototolită. Încetul cu încetul, în minte au început să i se perinde imagini și secvențe din ce în ce mai clare despre cum s-au desfășurat evenimentele din seara trecută.

Totul a început când a apărut Bibi fluturând un ziar în fața lui Ghiță. Curios din fire, Ghiță, după ce trase încă două sau trei înghițituri din halba de bere, îl întrebă despre ce e vorba? Bibi îi puse ziarul în față și-i arătă un articol din care nu se știe de ce, fugeau cuvintele. Oricât nu s-a străduit Ghiță, dar n-a înțeles nimic, doar a mătăhăit din mâini încercând să le prindă. Bolborosind a ciudă, Ghiță mai ceru o halbă de bere și pe cineva care să-l ajute cu articolul. Un om cu inimă mare în piept și puțin alcool în cap îi sări în ajutor și-i spuse despre ce e vorba – Angela Merkel încearcă să soluționeze conflictul latent de la granița de est a UE propunându-i Rusiei liberalizarea regimului de vize pentru UE în schimbul retragerii trupelor din Transnistria.

Auzind astea, Ghiță ridică fața de masă încercă să-și focalizeze ochii sticliți de beție, făcu o față de om inteligent și exclamă:

– Nu știu cine-i Angela asta, dar merită să-i scriu o scrisoare de recunoștință! Dați-mi un pix că foaie am eu!

Anunțuri

Căldura

Ghiță oftă adânc – căldura de afară îl obosea, îl irita și parcă îi încetinea mișcările. Soarele nemilos îl frigea cu razele sale și Ghiță se simțea ca o bucată de ceafă de porc la grătar.

Numai că, în loc de grăsime, lui îi curgeau sudorile. De fapt, se gândi Ghiță făcând o mică pauză ca să poată duce metafora până la capăt, mai corect ar fi spus ”și sudorile”.  Da, da – dădu Ghiță din cap cu o expresie cicălitoare pe față;  atracția lui pentru sucul de malț și hamei s-a dovedit a fi aproape fatidică – i-a transformat cele șase pătrățele de mușchi de pe abdomen într-o semisferă, căreia, de la atâtea hamsii și beri depozitate, Ghiță începuse să-i zică acvariu.

Nu că-l deranja pe Ghiță burta; bine nu foarte mult – doar atunci când se apleca și-i atârna. În rest, își continuă Ghiță gândul, nicio problemă. Orice bărbat adevărat are burtă – Ghiță zâmbi – este cel mai bun loc de depozitare al băuturii și mâncării.

Doar că lui îi era rușine – rușine față de ea. Așa cum ea era perfecțiunea întruchipată pentru dânsul el nu-și permitea să nu fie cu adevărat bărbatul viselor ei. Numai gândul la diferența dintre suplețea ei și diametrul burții sale îl oripila.

Ofta amarnic prin somn și se întorcea de pe o parte pe alta aproape plângând după frumusețea demult apusă a mușchilor săi abdominali. Era o adevărată tortură pentru el atunci când o cuprindea prin somn să ateste o dată-n plus că din cauza acvariului său portabil abia de putea să pună mâna pe talia ei sculptată de zeii Olimpului.

–  Nu se mai poate așa, își zise Ghiță și privi în jur de teamă să nu-l fi auzit cineva că vorbește singur. Trebuie să mă apuc  de exerciții. În fiecare dimineață și seară fac flotări, abdomene și jogging. Hotărât! Și Ghiță dădu din cap în semn de aprobare.

– Dar până una-alta, mă duc să-mi iau o bere că nu mai pot de căldura asta…

FII geniu – supărat

O, crudă soartă, urât destin! Voi tirane ursitoare, de ce m-aţi făcut să arunc lancea cuvântului în măreţia de spartan a marelui geniu al secolului 21?

Furia sa, s-a dezlănţuit asupra-mi precum furtuna-n mare îşi aruncă talazurile asupra bărcii şubrede a unui naufragiat, mai întâi prin intermediul unui comentariu, iar mai apoi prin intermediul acestui articol pe blogul său.

Comentariul,

Ce bine ma simt acum ca am un critic care poate sa imi comenteze atat de frumos articolele. Cum a supravietuit pana acum blogul meu fara un critic atat de iscusit nici nu stiu.

Abia astept sa citesc in contioare critca ta scrisa atat de frumos, care intrepreteaza intr-un mod irefutabil gresit logica triviala, folosind sintagmele de clasa a 12, si ironia subtila si mai ales autentica furata de la altii.

Sper sa iti placa urmatorul meu articol…

m-a făcut să contemplez adânc asupra „critcii” mele şi dacă vreau să fac asta „in contioare”?

Tumultul întrebărilor de acest fel mi-a răpit liniştea şi somnul, zbuciumul lor a pus stăpânire pe sufletul meu, în minte apărându-mi din ce în ce mai conturată întrebarea retorică: “Cum de mi-am permis?”

Şi într-adevăr, cum de mi-am permis? Cum de mi-am permis să critic un geniu şi să-i reproşez că nu scrie corect gramatical? Că doar dacă ai terminat o facultate, asta nu înseamnă neapărat că trebuie să scrii corect gramatical, poţi scrie ca un analfabet…

O, mărite geniu, luceafăr al esenţei umane, nu am „perciput” articolul tău şi am ponegrit sfântul mister al „continutul[ui] lui care ramane enigmatic”!

Cum de mi-am permis eu, omul care „nu a fost capabil sa inteleaga ceea ce era atat de evident,” deoarece “ceea ce am scris eu nu era menit sa fie vazut in public, si a fost doar o iesire la un moment dat uitata pe veci pe net.” să cred că tu chiar ai vrut ca cineva să citească cele scrise de tine punându-le pe blog şi cum de mi-am permis să cred că dacă blogul e public, atunci şi eu, vierme nevrednic, pot să-l citesc?

Cum de mi-am permis să cred că dacă nu voiai ca cele scrise pe blogul tău să nu fie citite nu le mai publicai ci le ţineai undeva ascunse? Cum de mi-am permis să cred astea când tu, maestru al tastaturii, nu ai vrut decât să ne luminezi pe noi oamenii cu înţelepciunea ta divină?

Cum de mi-am permis eu, un profan al calculatoarelor HC-2000, să comentez afirmaţiile luminăţiei tale precum că erai capabil la 5 ani să scrii cod fără a şti literele sau cifrele? Dar, o preaînţeleptule, comentariile mele au fost menite să recunoască o dată în plus condiţia ta de geniu, care „printr-o minute”, nu doar că a reuşit să memoreze amplasarea tastelor şi combinaţii ale acestora, dar reuşea să creeze programe prin utilizarea acestor combinaţii de taste. Este genial faptul că deşi nu ştiai să citeşti şi să scrii, reuşeai să pui cap la cap instrucţiuni de care habar nu aveai astfel încât acestea să aibă o anumită ordine şi logică şi să mai şi dea rezultate. Şi astea nemaivorbind de faptul că instrucţiunile erau în engleză!

Recitind (pentru a câta oară?) articolul luminăţiei tale nu pot să nu mă gândesc la durerea profundă pe care o denotă şi nu pot să nu fac o asociere cu maxima „Prostia doare”. Mă bucură faptul că terapia la care te-am supus ţi-a fost de folos: ţi-ai dat seama de cât este de ilustru unul din articolele tale şi l-ai şters înainte ca să îl vadă prea multă lume. Eu împreună cu toţi cei care au lăsat comentarii la articolele mele îţi urăm un sincer „Ţine-o tot aşa!”