Burta

Trezit cu un disconfort groaznic la burtă, Ghiță se porni ca din pușcă acolo unde se duce și împăratul pe jos. Se simțea ca un balon umflat până la refuz care e gata-gata să pocnească de la atâta presiune așa că, sări peste câteva dintre tabieturile matinale pe care le practica în agalea-i călătorie spre tron. Nici tu căscat îndelung urmat de ștersul balelor cu dosul palmei și apoi ștersul palmei de fundul chiloților cu floricele; și dacă tot ajungea aici, mai trăgea și-o scărpinătură zdravănă că de, se mai întoarce omul în somn și părul ăla se-ncâlcește grozav și trebuie să-l mai îndrepți câtuși de puțin.

Dar de data aceasta nu – Ghiță nu-și permitea să încordeze un alt mușchi de teamă ca nu cumva să-i relaxeze pe cei care țineau în frâu furtuna din mațele sale. Cu aceste gânduri, odată terminat marșul în direcția closetului, abia de reuși Ghiță să-și tragă mândrețea de chiloți în jos și să ia poziția cuvenită că furtuna atât îndelung  ținută-n frâu se dezlănțui.

Atât de strașnice erau bubuiturile încât Ghiță nu-și putea auzi nici măcar propriile gânduri; neuronul lui, înspăimântat, s-a retras undeva într-un colț mai dosit al capului și stătea molcum acolo  tresărind la fiecare tunet al furtunii intestinale. La un moment dat, Ghiță simți că-l ia cu amețeli și-și zise că dacă nu-și ia zborul de la atâta presiune, sigur leșină de la miros; dar, o fericire! – tumultul mațelor luă sfârșit și Ghiță ieși tușind în sec la fel de repede cum a intrat.

Ciudat lucru însă – disconfortul de la burtă deși atenuat simțitor (Ghiță zâmbi) nu dispăruse. Acum își dădea seama că pe lîngă senzația de balonare mai era ceva; dar ce? Nedumerit,  Ghiță începu să-și mângâie burta și după câteva mișcări rămase uluit: avea ditamai burtoiul! Da, cele șase pătrățele de pe abdomenul lui au devenit o singură calotă sferică de proporții impunătoare.

Mâhnit de așa descoperire, Ghiță se gândea abătut la noua descoperire: ”Ce mă fac acum? Nu mai sunt acel Făt-Frumos tras prin inel care eram odată… N-o să se mai întoarcă fetele pe stradă să se uite la bustul meu păros… Eh… Trebuie numaidecât să mă apuc de exerciții. Da! Exerciții în fiecare zi, sport și mișcare și într-o lună revin la pătrățelele de dinainte…” Adâncit în gândurile sale, nici nu observă că a ieșit din casă și a și ajuns la bodega de la colț. Se opri în dilemă: ”Parcă ar merge o bere… Să-mi iau sau nu? Și-așa am burtă, dar dacă mai beau și bere?!..”; vru să-și continue drumul, dar se gândi că măcar în dimineața asta are un motiv – bea de ciudă; de ciudă că are burtă. Așa că, păși hotărât, luă berea care-l aștepta deja, o puse la gură și începu să bea. N-a luat sticla de la gură până nu i s-au scurs ultimele picături pe gât.

Atunci, îl păli o a doua revelație – ”He-he, ce rapid și ușor s-a dus! Și nici nu se simte! Burtă-burtă, da-ncape mai multă bere!”

Anunțuri

Scrisoarea de recunoștință

Ghiță se trezi de la un sforăit prea adânc și sări brusc din pat. Un pic buimac, Ghiță își șterse dâra de salivă scăpată de sub control și care i se prelingea încet din colțul stâng al gurii spre firele de păr de pe barbă de la care adia ușor a bere răsuflată.

Abia atunci observă că ținea în mână o bucată mototolită de hârtie care nu era altceva decât o pagină ruptă dintr-o carte de colorat. Încruntat, Ghiță privi timp de câteva clipe foaia…

Era nedumerit. În primul rând nu știa de unde și cum a găsit aseară, în bodegă, o carte de colorat din care să rupă o foaie? Și chiar și așa, de ce a păstrat foaia? În mintea sa, Ghiță construi deja un lanț de inferențe – în domeniul său de activitate, Ghiță avea de furcă des cu maculatura; în corelație cu anumite nevoi fiziologice, lipsa acută a necesarelor pentru igienă din toaleta bodegii și hârtia moale a cărții de colorat alcătuiau răspunsul la prima întrebare.

Dar de ce? Ghiță se zbătea la hotarul dintre două chinuri – dacă vroia să-și amintească trebuia să-și pună neuronul în funcție, dar acesta, ghemuit într-un colț și speriat de potopul de alcool al nopții trecute riposta cu o durere de cap crâncenă de fiecare dată când Ghiță încerca să-l contacteze. Pe de altă parte, curiozitatea îl rodea mai tare decât ciroza de la ficat.

Aflat în impas, Ghiță își aruncă din nou privirea spre foaia din mână și observă că pe lângă desene, pe foaie mai era scris ceva. După o privire și mai atentă, Ghiță vru să adreseze urări de bine și sănătate tuturor persoanelor din arborele genealogic al celui care avea un scris atât de execrabil, dar își aduse aminte la momentul potrivit că el era cel care a împrumutat un pix pentru notițe.

Așezat pe pat, cu spatele drept, Ghiță ridică foaia la nivelul ochilor; nu-și permitea să aplece capul – la cea mai mică mișcare din cap Ghiță simțea o durere atât de strașnică încât i se părea că în cutia lui craniană se rostogolește o ghiulea de tun de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Aici Ghiță făcu o pauză și zâmbi mulțumit de metafora proaspăt inventată; deși, își zise pe moment, ghiulelele sunt sferice dar la mine-n cap am impresia că-i una numa-n colțuri.

Făcu un gest alene din mână – își aminti la timp că nu-și permitea să scuture din cap – și reveni la foaia mototolită. Încetul cu încetul, în minte au început să i se perinde imagini și secvențe din ce în ce mai clare despre cum s-au desfășurat evenimentele din seara trecută.

Totul a început când a apărut Bibi fluturând un ziar în fața lui Ghiță. Curios din fire, Ghiță, după ce trase încă două sau trei înghițituri din halba de bere, îl întrebă despre ce e vorba? Bibi îi puse ziarul în față și-i arătă un articol din care nu se știe de ce, fugeau cuvintele. Oricât nu s-a străduit Ghiță, dar n-a înțeles nimic, doar a mătăhăit din mâini încercând să le prindă. Bolborosind a ciudă, Ghiță mai ceru o halbă de bere și pe cineva care să-l ajute cu articolul. Un om cu inimă mare în piept și puțin alcool în cap îi sări în ajutor și-i spuse despre ce e vorba – Angela Merkel încearcă să soluționeze conflictul latent de la granița de est a UE propunându-i Rusiei liberalizarea regimului de vize pentru UE în schimbul retragerii trupelor din Transnistria.

Auzind astea, Ghiță ridică fața de masă încercă să-și focalizeze ochii sticliți de beție, făcu o față de om inteligent și exclamă:

– Nu știu cine-i Angela asta, dar merită să-i scriu o scrisoare de recunoștință! Dați-mi un pix că foaie am eu!

Căldura

Ghiță oftă adânc – căldura de afară îl obosea, îl irita și parcă îi încetinea mișcările. Soarele nemilos îl frigea cu razele sale și Ghiță se simțea ca o bucată de ceafă de porc la grătar.

Numai că, în loc de grăsime, lui îi curgeau sudorile. De fapt, se gândi Ghiță făcând o mică pauză ca să poată duce metafora până la capăt, mai corect ar fi spus ”și sudorile”.  Da, da – dădu Ghiță din cap cu o expresie cicălitoare pe față;  atracția lui pentru sucul de malț și hamei s-a dovedit a fi aproape fatidică – i-a transformat cele șase pătrățele de mușchi de pe abdomen într-o semisferă, căreia, de la atâtea hamsii și beri depozitate, Ghiță începuse să-i zică acvariu.

Nu că-l deranja pe Ghiță burta; bine nu foarte mult – doar atunci când se apleca și-i atârna. În rest, își continuă Ghiță gândul, nicio problemă. Orice bărbat adevărat are burtă – Ghiță zâmbi – este cel mai bun loc de depozitare al băuturii și mâncării.

Doar că lui îi era rușine – rușine față de ea. Așa cum ea era perfecțiunea întruchipată pentru dânsul el nu-și permitea să nu fie cu adevărat bărbatul viselor ei. Numai gândul la diferența dintre suplețea ei și diametrul burții sale îl oripila.

Ofta amarnic prin somn și se întorcea de pe o parte pe alta aproape plângând după frumusețea demult apusă a mușchilor săi abdominali. Era o adevărată tortură pentru el atunci când o cuprindea prin somn să ateste o dată-n plus că din cauza acvariului său portabil abia de putea să pună mâna pe talia ei sculptată de zeii Olimpului.

–  Nu se mai poate așa, își zise Ghiță și privi în jur de teamă să nu-l fi auzit cineva că vorbește singur. Trebuie să mă apuc  de exerciții. În fiecare dimineață și seară fac flotări, abdomene și jogging. Hotărât! Și Ghiță dădu din cap în semn de aprobare.

– Dar până una-alta, mă duc să-mi iau o bere că nu mai pot de căldura asta…

Numele ei

Abia când a ieşit afară Giţă a sesizat că deşi îşi luase haina de iarnă, a uitat complet de pantaloni şi papuci. Se opri. Chiloţii lui roz cu floricele albastre fluturau în bătaia vântului ca steagul de la primărie. Se întrebă dacă să se întoarcă sau nu.

Nu îi era frig. Picioarele sale strâmbe ca parantezele îi erau acoperite de câlţii cu care-l înzestrase mama-natură aşa că frigul n-avea nici o şansă. Doar unghiile dădeau semne de slăbiciune şi începeau să se asorteze cu florile de pe chiloţi. Ghiţă se hotărî  – trase rapid o fugă până la bodega de la colţ, revenind cu o sticlă de poşircă de cea mai proastă calitate.

Ajuns în faţa uşii, a tras lacom câteva duşte de poşircă, a suflat puternic din ambii plămâni ca să înlăture putoarea şi a deschis uşa. Mintea lui turmentată de alcool parcă s-a oprit în loc văzând-o pe ea scăldată în razele dimineţii.

Îşi amintise cum o cheamă! Cu paşi repezi, ca să nu uite, Ghiţă se îndreptă spre ea. O cuprinse de mijloc, o sărută pe gât şi-i spuse:

–  Bună dimineaţa, Alondra!

Ea nu a răspuns. În tăcerea dimineţii doar puţinii trecători puteau să vadă cum un tip în chiloţi pupă o mătură.

Numele ei

Pe măsură ce se zorea de ziuă, Ghiţă devenea din ce în ce mai impacientat. Gândul că nu putea să-şi amintească numele ei devenise o tortură adevărată.

Neuronul său se zbătea neputincios ca peştele pe uscat, fruntea lui Ghiţă era toată numai hopuri însă degeaba. Sudorile îi curgeau şiroaie de la atâta amar de concentrare. Îşi amintise chiar şi tabla înmulţirii dar numele ei tot nu.

Sleit de puteri, Ghiţă se aşeză pe primul scaun care i se ivi în cale. Neuronul lui, scăpând de un pic de aburi bahici îi trimise un impuls.

Ghiţă se lumină la faţă şi schiţă un zâmbet cu evantaiul său de dinţi. Ca un naufragiat se apucă disperat de paiul de salvare primit de la neuronul său şi se concentră şi mai tare.

Pe măsură ce înainta în gradul de concentrare, neuronul lui Ghiţă se simţea din ce în ce mai puternic. În plus, aburii de alcool au început a se răsfira şi la un moment dat în mintea lui Ghiţă erau nu unul ci chiar două gânduri.

Ghiţă era perplex; chiar dacă mai trăise aşa senzaţie, el oricum nu o ţinea minte. Rămase un pic nemişcat vrând parcă să simtă cu trupul cum mişună cele două gânduri în capul lui.

Brusc, Ghiţă scutură puternic din cap – “Asta nu-i a bine; mă duc să-mi iau o votcă să-mi limpezesc mintea.”

Numele ei

Ghiţă se trezi brusc. Îşi plimbă privirea buimăcită de beţie atât cât îi permitea poziţia „doarme porcu-n paie ude” . Ochii lui tulburi se opriră într-o clipă de admiraţie asupra ei. Îşi trase încet mâna păroasă şi nespălată de pe ea ca să n-o trezească.

Era nedumerit. Uitase, uitase complet. Îngândurat îşi trecu mâna prin păr. La roaba de ţărână de sub unghiile sale se mai adăugă un strat de seu proaspăt cules din mândreţea de pleată încâlcită a lui.

Neuronul său însă a rămas impasibil la această tentativă de tandreţe şi spre marea sa deznădejde, Ghiţă tot nu reuşi să-şi amintească numele ei.

L-ar fi întrebat pe Bibi, dar acesta dormea ca un prunc, sugând dopul la o sticlă. Fiind conştient că nu-şi putea aminti nici măcar ce fusese in sticla aia, Ghiţă totuşi se hotărî: trebuie să-şi amintească numele ei. Vroia cel puţin în dimineaţa aceasta să nu fie nevoit să înventeze apelative.

Era ferm – gata cu „frumoaso”, „prinţeso”, „valoroaso”, „maneaua sufletului meu”; azi îi va spune pe nume. Imediat după ce şi-l aminteşte.