Arhiva

Posts Tagged ‘prietenie’

Mirosul

20 Martie, 2012 Lasă un comentariu

Ghiță stătea cu capul sprijinit în palma mâinii stângi și cu sticla de bere în mâna dreaptă, într-o stare de liniște sufletească absolută. Nici un gând nu-i tulbura tihna, nici un mușchi nu dădea semne de încordare – pur și simplu stătea. A tot stat așa până când de pe buzele lăbărțate a început încet să se scurgă niște bale răzlețe care trădau starea de seninătate a posesorului gurii.

Cam pe când saliva a ajuns pe la jumătatea distanței dintre colțul buzelor și bărbie și-a dat și Ghiță seama că prea se depărtase de cele lumești; și-a revenit și și-a șters cu o mișcare rapidă saliva după care, tot cu aceeași viteză și agilitate a dus sticla la gură și a tras câteva gâturi lungi de bere.

Se plictisea… abia încheiase o zi de muncă nici grea nici ușoară, fără nici un eveniment marcant despre care să poată discuta sau asupra căruia să reflecte măcar un pic. Nici măcar nu a înjurat pe nimeni pentru că nu aruncase mucul de țigară la coșul de gunoi. Mai pe scurt, o zi plictisitoare urmată de o seară care se prevedea la fel de plictisitoare ca și ziua.

Ghiță oftă, goli sticla și întinse mâna după alta în timp ce în capul lui își actualiza registrul ”Asta-i a patra pentru seara asta…”.

După prima înghițitură – hop, apare și Bibi. Fața lui Ghiță se lumină instant – în sfârșit cineva cu care sigur va găsi un subiect de conversație. Bibi își văzu prietenul și înaintă cu pas alert spre acesta.

–  Băi Ghiță, să-ți zic ce carte mișto am terminat de citit în după-amiaza aceasta!..

Ghiță se crispă un pic, dar nu prea mult; nu prea avea el chef, mai ales după a patra bere, să discute despre cărți. Altă vorbă politica! Dar cum nu se prevedea o alternativă pentru subiect, s-a împăcat cu gândul. De fapt, n-avea nimic împotrivă, cu atât mai mult că și lui îi plăceau cărțile dar, în seara aceasta chiar nu avea chef să discute despre cărți. Cu toate acestea, își îndreptă atenția spre Bibi care deja povestea entusiasmat:

–  … și cum se plimba el acolo pe niște pietre, îi apare Virgiliu care-l duce în fața unei porți pe care scria ”Voi, ce intrați, lăsați orice speranță”…

Fără să vrea, Ghiță s-a lăsat fermecat complet de subiect. Asculta ca un copil, cu gura căscată și cu o sclipire de entusiasm în ochi când, la un moment dat a început să simtă un miros înțepător care i-a transformat licărul din ochi în usturime în doar câteva clipe.

”Ce dracu pute așa urât?” se întreba Ghiță ținând mâna la nas ca să poată asculta în continuare discursul entusiasmat al lui Bibi. Simțea că e imposibil; mâna la nas nu mai acoperea deloc putoarea înnecăcioasă și deja simțea că ochii încep să-i lăcrimeze.

Și-a dat seama că mirosul venea de la Bibi, dar nu putea să-i zică direct că de, ce fel de prieten îi mai este dacă-i spune direct că pute? Cu aceste gânduri, Ghiță mai încercă o serie de măsuri evazive: strânse mai tare mâna la nas, răsufla mai rar și clipea mai des dar simțea că nu poate să facă toate acestea și să fie și atent la ce povestea Bibi.

Timp de câteva minute, distras de la firul epic, Ghiță a purtat o luptă interioară crâncenă între senzația de vomă și tendința zadarnică de concentrare asupra povestirii…

Într-un final, sleit de puteri, Ghiță cedă la strigătul neuronului  – ”Prieten, prieten dar, dacă mai stau așa rămân fără păr în nas…”

– Bibi, ce dracu pute așa la tine?

Bibi a rămas stuperfiat; știa că miroase de la el – nu mai avuse contact cu apa de săptămâini bune dar nasul i se obișnuise deja și nu mai simțea nimic. Totuși, nu se aștepta ca prietenul lui să-l înjosească în așa hal spunându-i că pute. Și asta îl durea. Îi venea să strige de durere. Simțea cum i se umpleau ochii de lacrimi gata să izbucnească în orice moment dar, printr-un efort suprem de vointă a reușit să le stăpânească.

Nu știa ce să zică; stătu tăcut câteva momente în căutarea unei replici în timp ce Ghiță, care renunțase să mai ascundă repulsia față de miros, se ținea cu mâna de nas.  Într-un sfârșit, Bibi deschise gura:

– Să vezi că dimineață am luat din greșeală șosetele de ieri!

Fără ea

29 August, 2010 Lasă un comentariu

Prima licărire trimisă cu multă grijă și indulgență de către neuronul lui Ghiță spre posesorul acestuia fu gândul că Alondra e plecată. Nu, nu l-a părăsit, Doamne ferește, pur și simplu era plecată iar el a rămas cu dorul, vorba cântecului.

Și deși inima îi făcea ca trenul de fiecare dată când se gândea la ea și ar fi vrut în orice clipă s-o aibă aproape, Ghiță concluzionă spre uimirea lui că încă n-a murit de dorul ei. Da, reușea să se trezească în fiecare dimineață după ce, seara, își spunea că probabil o să moară de dorul ei în som.

Deja, imaginația lui șubredă, care se ținea pe picioare precum un bețiv pe un drum de țară după o ploaie zdravănă, îi proiectase și nu numai o dată acest sfârșit tragic – în adâncul nopții, Giță într-un vis de-al lui Ghiță se perindă fiecare moment frumos petrecut alături de ea. Ghiță zâmbește fericit în somn, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce el nu-și poate dezlipi privirea de chipul ei. Dar inima, biata inimă nu e de fier și la un moment dat, cedează iar Ghiță pășește hotarul dintre lumi cu gândul numai la ea. În spate lasă munca lui de-o viață și lacrimile celor dragi. Îl vede pe Bibi tăcut, morocănos și amărât cu o lacrimă seacă ce-i străbate obrazul drept întocmai ca o cicatrice. O vede pe ea cu privirea în sus, de parcă s-ar uita la dânsul. Ochii ei sunt roșii de plâns părul vâlvoi iar ceea ce mai înainte era o licărire jucăușă în privirea celor două diamante înlăcrimate, acum nu mai e. În locul ei, un ocean de durere se zbate de malurile disperării cu furie și neajutorare.

Pe fața ei, Ghiță citește nedumerirea – unde este el? Nu se poate să fie el cel de acolo, trupul neînsuflețit. Sigur asta e o greșeală sau o glumă – acuși Ghiță o să apară la usă iar cel de colo nu este el. Nu poate fi el! Strigătul acesta de durere,  i-ar mai fi rupt inima o dată lui Ghiță dacă n-ar fi fost trecut în neființă. Dar chiar și așa, în necunoscutul ce-l înconjoară, lipsit de orice urmă a vreunei particule de materie, Ghiță simți un fior rece din cap până-n picoare. Se cutremură în neant când înțelese că nici acolo dorul de ea nu l-a părăsit.

Cum îi avea fața înainte, intinse o mână să-i mai mângâie o dată obrajii. Dar nu putu. Ea era prea departe acum, prea departe ca să ajungă cu mâna, poate la milioane de ani-lumină distanță, dar el totuși o putea vedea lângă dânsul. Și de fiecare dată când încerca s-o atingă simțea cum lumea lui, tot necunoscutul din juru-i se apropia de lumea ei din ce în ce mai tare dar totuși ea era prea departe. Era singur într-un univers de singurătate și nu putea decât să asiste ca un spectator neputincios la ceea ce se petrecea în lumea unde nu demult era protagonist. Și se trezea; în fiecare dimineață.

Și azi, la fel ca și în celelalte dimineți privi îndelung în gol înainte să se ridice din pat. Se sculă și păși agale către frigider. De acolo, scoase o sticlă de suc de malț și hamei, trase câteva înghițituri zdravene urmate de o râgâitură de tremura sticla din geamuri și oftă:

–  Dacă nu era Alondra plecată, nu-mi permiteam să fac asta…

Pe malul mării

26 Iulie, 2009 1 comentariu

Stând pe malul mării ca un falnic stejar, Ghiţă se uita semeţ şi visător la mare. Se simţea infim în faţa măreţiei misterului de necuprins ce se întindea în faţa lui. Se simţea neputincios văzând cu câtă furie talazurile se lovesc de mal.

Simţea cum marea îl învăluieşte, simţea vârtejul frumosului necunoscut al acestui colos acvatic în jurul său, simţea cum frumuseţea apelor îl copleşeşte şi îi era imposibil să-şi ia ochii de la spectacolul valurilor.

Neputând face faţă emoţiilor, Ghiţă scuipă o flegmă şi agest gest îl readuse cu picioarele pe pământ. Era singur pe malul mării. Aerul marii, prea curat, cu prea puţini aburi de alcool îi făcea rău lui Bibi şi de-aceea, se vedeau mai rar. În fiecare seară. După câteva beri şi ceva rachiu de sfeclă, Bibi apărea parcă de nicăieri şi bunii prieteni sporovăiau şi cântau până când lui Ghiţă i se rupea filmul.

Ea nu era cu el deoarece aseară filmul lui Ghiţă a fost mult prea scurt şi probabil cu un subiect puţin intrigant, deoarece Ghiţă nu-şi aducea aminte nimic. De ea nu-şi făcea griji. Zâmbi. Gândul la ea şi la faptul că ea reuşea întotdeauna să ajungă acasă îl făcu să zâmbească din nou.

Închipuindu-şi-o cum doarme şi zâmbeşte prin somn când îl visează, Ghiţă se simţi din nou copleşit de sentimente. De data aceasta, flegma salvatoare îl costă un efort mai mare. Reuşi din nou să revină cu picioarele pe pământ.

Totuşi, îi rămase zâmbetul pe buze. Trase aer în piept şi-şi îndreptă privirea la orizont.  Auzul, pe de altă parte îi era îndreptat la linia de confruntare a celor două elemente: apa şi pământul.

Simţi cum îi cade o picătură în cap. Instinctiv, îşi puse mâna în păr şi înjură. Era un autograf lăsat de un pescăruş în zbor.

Despre Bibi…

10 Septembrie, 2008 2 comentarii

Bibi era altă poveste… Ghiţă nici nu mai ţinea minte coma alcoolică de când s-a cunoscut cu Bibi. Memoria sa, deşi conservată totalmente în alcool a început să putrezească în locul în care păstra informaţia despre cum s-au cunoscut cei doi. Unicul lucru pe care şi-l aminteşte Ghiţă este salonul de spital şi moaca lui Bibi, dar din prima clipă când l-a văzut, Ghiţă a înţeles că între ei se naşte o prietenie de durată.

Şi într-adevăr din acea zi, ei erau de nedespărţit. Bibi, desigur i s-a prezentat lui Ghiţă. Avea un nume oarecum straniu, Delerium Tremens şi Ghiţă, a cărui capacitate de percepţie nu era mai mare decât a unui dop de şampanie i-a spus pur şi simplu Bibi.

Bibi a adus lumina în sufletul lui Ghiţă şi a devenit pentru el un adevărat mentor şi cel mai bun prieten. Orice nu făcea Ghiţă, întotdeauna se consulta cu Bibi, care era mereu aproape şi de fiecare dată îi dădea sfaturi din ce în ce mai înţelepte.

Cei doi se înţelegeau perfect; îşi cunoşteau fiecare părticică a sufletului şi precum adevăraţii prieteni întotdeauna îşi spun adevărul aşa şi ei nu aveau secrete unul faţă de altul. Ghiţă era în culmea fericirii când după ce i-a spus lui Bibi că nu a avut niciodată un porc zburător drept prieten imaginar, acesta i-a răspuns:

– Prietenia noastră e pe viaţă…

%d blogeri au apreciat asta: