Arhiva

Posts Tagged ‘poveste’

Ei la mare

5 Iulie, 2009 2 comentarii

Văzându-se pe malul mării, Ghiţă nu putea să creadă ochilor: peisajul, ambianţa şi circumstanţele îl făceau să se simtă în al nouălea cer de fericire. Nu că nu ar fi putut fi la o înălţime mai mare, dar 9 era cam pragul superior al tuturor numărătorilor lui Ghiţă. Deşi ştia că are zece degete la ambele mâini, prefera să numere de două ori câte cinci.

De ce nouă? Pentru că nouă la Ghiţă era cifra magică. Ca un numerolog bun ce nu era,  Ghită ştia foarte bine că şase beri plus trei seminţe erau destul ca să apară magia. Bibi (apărut cu o bere în urmă) făcea un gest magic şi memoria dispărea. Tot ce rămânea în urma magiei erau mahmureala şi vânătăile.

Acum, pe malul mării magia era alta. Alta pentru că Bibi nici nu mai reuşise să facă gestul magic şi acum dormea ca porcul, îmbrăţişat cu o sticlă. Era magia lor: a lui şi a ei…

Stăteau unul lângă celălalt, ea sprijinindu-se de umărul lui şi el ţinând-o tandru de mijloc. Soarele ieşea de după orizont de parcă ar fi făcut o baie în infinitul mării şi acum îi mângâia pe ei cu razele sale.

Văzând cum razele soarelui îi conturau supleţea corpului ei, Ghiţă deveni un pic gelos; i se părea că astrul îşi poartă razele pe trupul ei cu prea multă afecţiune. După puţin timp însă, îşi dădu seama cât este de ridicol să fie supărat pe soare. Până la urmă, ea era alături de el – Ghiţă şi nu de soare.

Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Îşi arătă evantaiul de dinţi într-un zâmbet larg şi i se păru că soarele păli. Răsuflă uşurat şi simţi cu plăcere unduirea corpului ei. Zâmbi din nou.

Atras parcă de o forţă necunoscută, se înclină spre ea şi îşi întinse buzele pentru a savura un sărut de neuitat…

–          Ghiţă, iar ai halucinaţii? .. se auzi pe neaşteptate glasul şefului. Nu te-am adus aici ca să pupi mătura!

Poveste

Prolog (cam lung)

Multă apă s-a scurs pe Prut, Nistru şi alte râuri şi râuleţe de la evenimentele din 5 aprilie. Gura lumii (a se citi „presei”), care după cum se ştie nu poate fi astupată cu un braţ de fân, a relatat mai mult sau mai puţin bine şituaţia diplomatică precară din Europa de Est. Deloc bine au creionat această situaţie câteva agenții media din Moldova, care însă au o scuză incontestabilă: limba le era mult prea obosită de la lustruirea feselor președintelui în funcţie. Se ştie că limba oase n-are, dar nici maşină nu e, oboseşte şi ea de la atâta fricţiune de fesele prezidenţiale.

Ca o paranteză, mă întreb: dacă tot sunt atât de entuziasmaţi în ceea ce fac, de ce nu fac oare şi o statistică? Îmi şi închipui titlurile de la promter-e: „Un studiu amănunţit arată că Voronin are 101 coşuri pe cur”(Apropos, am verificat cuvântul pe http://dexonline.ro şi nu era adnotat ca vulgar). Mai departe urmează bineînţeles nelipsitul raport coşuri/bucă (Nici acest cuvant nu este vulgar conform http://dexonline.ro), o distribuţie a coşurilor pe întreaga suprafaţă a curului prezidenţial şi la sfârşit bineînţeles diferenţa dintre numărul de coşuri de pe curul prezidenţial de acum şi din aceeaşi perioadă a anului trecut.

Dar să nu ne abatem de la temă. Tema propriu-zisă este povestea roză cu care sunt dădăciţi moldovenii aşa cum o spun agenţiile respective; o poveste modernă şi totodată tradiţională, o adevărată capodoperă.

Iar acum, închipuiţi-vă cortina care se dă la o parte şi în prim plan încep să se contureze meleagurile mioritice…

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Pe meleagurile îndepărtate ale Europei de Est, se întindea falnic ţara Moldovei. Tărâm feeric, în care orice vis devine realitate dacă eşti un visător adevărat şi ai bani. Ţara Moldovei era ca orice altă ţară, cu oameni care mai de care; şi înapoiaţi şi minţi ilustre, şi zgâriţi şi altruişti până-n măduva oaselor. Peste aceşti oameni, domnea împăratul Vladimir Voronin cu bunătate, calm, chibzuinţă şi cumpătare.

Poporul său însă fusese fermecat încă din răstimpuri vechi cu vraja cumplită a secerii şi ciocanului încât pentru binele său (al împăratului) Luminăţia Sa a hotărât ca poporul să doarmă un somn adânc şi dulce ca să nu mai sufere de agonia farmecului. Zis şi făcut: crainicii regelui au dat şfară-n ţară povestea ticluită de împărat şi supuşii s-au cufundat într-un somn adânc cu vise roz.

Au rămas de veghe doar cei din suita împăratului şi prinţul Oleg, pentru ca acesta să poată să-şi cârmuiască afacerile importante.

Toate bune şi frumoase până când, la un moment dat, nori grei de furtună apăruseră la graniţa ţării; Voronin, avu o revelaţie (am vrut să scriu divină dar Voronin e comunist, aşa că renunţ la epitet) că vecinul de la Vest pune la cale un plan diabolic de cotropire a lumii şi prima ţintă este Moldova. Având în faţă harta lumii, revelaţia îi proiecta în etape tendinţele expansioniste ale României: mai întâi Moldova, după care Ukraina. Mai departe totul era în ceaţă dar Voronin ştia sigur că întunericul expansionist nu se va opri aici, nu se va opri până nu va avea întreaga lume la picioare.

Cele văzute îl îngroziră, dar nu-l intimidară. Acţionă rapid. În primul rând a introdus regimul de vize, stagnând astfel intrarea iminentă a maselor de români în Moldova. Îşi adună crainicii şi le descrise situaţia. Discursul său era lin şi melodios, fluent şi coerent. Când îşi exprima dragostea şi grija sa pentru popor putea scoate lacrimi şi din piatră seacă, iar când a ajuns la descrierea acţiunilor de ripostă avea fermitatea unui spartan (Aici nu m-am putut abţine).

Când şi-a terminat discursul, crainicii săi, emoţionaţi până-n vârful urechilor s-au răspândit în toate cele patru colţuri ale împărăţiei pentru a da de veste voia şi fapta împăratului.

Şi aşa, supuşii buimaci de somn au luat cunoştinţă de cele spuse şi făcute de salvatorul lor împăratul şi s-au întors pe cealaltă parte pentru a continua să viseze roz.

Mulţumit, împăratul a cules laurii şi continuă şi astăzi să vegheze vigilent asupra bunăstării ţării şi a graniţelor sale.

Aici cortina se închide şi începe epilogul.

Epilogul este răspunsul la întrebarea: „Bun, şi unde-i capodopera?”. Ei bine, fascinantul la această poveste este că pentru unii nu este o poveste. Cu alte cuvinte, cineva o crede.

Şi deși cea mai sumară caracterizare a lui Voronin este „Părul sur şi mintea-n … rimă”, agențiile media care îl ling acolo unde îi este mintea se fac luntre şi punte ca această poveste să pară cât mai reală.

Păcat de cei care văd prin această perdea roză trasă peste ochi.

%d blogeri au apreciat asta: