Numele ei

Abia când a ieşit afară Giţă a sesizat că deşi îşi luase haina de iarnă, a uitat complet de pantaloni şi papuci. Se opri. Chiloţii lui roz cu floricele albastre fluturau în bătaia vântului ca steagul de la primărie. Se întrebă dacă să se întoarcă sau nu.

Nu îi era frig. Picioarele sale strâmbe ca parantezele îi erau acoperite de câlţii cu care-l înzestrase mama-natură aşa că frigul n-avea nici o şansă. Doar unghiile dădeau semne de slăbiciune şi începeau să se asorteze cu florile de pe chiloţi. Ghiţă se hotărî  – trase rapid o fugă până la bodega de la colţ, revenind cu o sticlă de poşircă de cea mai proastă calitate.

Ajuns în faţa uşii, a tras lacom câteva duşte de poşircă, a suflat puternic din ambii plămâni ca să înlăture putoarea şi a deschis uşa. Mintea lui turmentată de alcool parcă s-a oprit în loc văzând-o pe ea scăldată în razele dimineţii.

Îşi amintise cum o cheamă! Cu paşi repezi, ca să nu uite, Ghiţă se îndreptă spre ea. O cuprinse de mijloc, o sărută pe gât şi-i spuse:

–  Bună dimineaţa, Alondra!

Ea nu a răspuns. În tăcerea dimineţii doar puţinii trecători puteau să vadă cum un tip în chiloţi pupă o mătură.

Anunțuri

Numele ei

Pe măsură ce se zorea de ziuă, Ghiţă devenea din ce în ce mai impacientat. Gândul că nu putea să-şi amintească numele ei devenise o tortură adevărată.

Neuronul său se zbătea neputincios ca peştele pe uscat, fruntea lui Ghiţă era toată numai hopuri însă degeaba. Sudorile îi curgeau şiroaie de la atâta amar de concentrare. Îşi amintise chiar şi tabla înmulţirii dar numele ei tot nu.

Sleit de puteri, Ghiţă se aşeză pe primul scaun care i se ivi în cale. Neuronul lui, scăpând de un pic de aburi bahici îi trimise un impuls.

Ghiţă se lumină la faţă şi schiţă un zâmbet cu evantaiul său de dinţi. Ca un naufragiat se apucă disperat de paiul de salvare primit de la neuronul său şi se concentră şi mai tare.

Pe măsură ce înainta în gradul de concentrare, neuronul lui Ghiţă se simţea din ce în ce mai puternic. În plus, aburii de alcool au început a se răsfira şi la un moment dat în mintea lui Ghiţă erau nu unul ci chiar două gânduri.

Ghiţă era perplex; chiar dacă mai trăise aşa senzaţie, el oricum nu o ţinea minte. Rămase un pic nemişcat vrând parcă să simtă cu trupul cum mişună cele două gânduri în capul lui.

Brusc, Ghiţă scutură puternic din cap – “Asta nu-i a bine; mă duc să-mi iau o votcă să-mi limpezesc mintea.”

Numele ei

Ghiţă se trezi brusc. Îşi plimbă privirea buimăcită de beţie atât cât îi permitea poziţia „doarme porcu-n paie ude” . Ochii lui tulburi se opriră într-o clipă de admiraţie asupra ei. Îşi trase încet mâna păroasă şi nespălată de pe ea ca să n-o trezească.

Era nedumerit. Uitase, uitase complet. Îngândurat îşi trecu mâna prin păr. La roaba de ţărână de sub unghiile sale se mai adăugă un strat de seu proaspăt cules din mândreţea de pleată încâlcită a lui.

Neuronul său însă a rămas impasibil la această tentativă de tandreţe şi spre marea sa deznădejde, Ghiţă tot nu reuşi să-şi amintească numele ei.

L-ar fi întrebat pe Bibi, dar acesta dormea ca un prunc, sugând dopul la o sticlă. Fiind conştient că nu-şi putea aminti nici măcar ce fusese in sticla aia, Ghiţă totuşi se hotărî: trebuie să-şi amintească numele ei. Vroia cel puţin în dimineaţa aceasta să nu fie nevoit să înventeze apelative.

Era ferm – gata cu „frumoaso”, „prinţeso”, „valoroaso”, „maneaua sufletului meu”; azi îi va spune pe nume. Imediat după ce şi-l aminteşte.