Fără ea

Prima licărire trimisă cu multă grijă și indulgență de către neuronul lui Ghiță spre posesorul acestuia fu gândul că Alondra e plecată. Nu, nu l-a părăsit, Doamne ferește, pur și simplu era plecată iar el a rămas cu dorul, vorba cântecului.

Și deși inima îi făcea ca trenul de fiecare dată când se gândea la ea și ar fi vrut în orice clipă s-o aibă aproape, Ghiță concluzionă spre uimirea lui că încă n-a murit de dorul ei. Da, reușea să se trezească în fiecare dimineață după ce, seara, își spunea că probabil o să moară de dorul ei în som.

Deja, imaginația lui șubredă, care se ținea pe picioare precum un bețiv pe un drum de țară după o ploaie zdravănă, îi proiectase și nu numai o dată acest sfârșit tragic – în adâncul nopții, Giță într-un vis de-al lui Ghiță se perindă fiecare moment frumos petrecut alături de ea. Ghiță zâmbește fericit în somn, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce el nu-și poate dezlipi privirea de chipul ei. Dar inima, biata inimă nu e de fier și la un moment dat, cedează iar Ghiță pășește hotarul dintre lumi cu gândul numai la ea. În spate lasă munca lui de-o viață și lacrimile celor dragi. Îl vede pe Bibi tăcut, morocănos și amărât cu o lacrimă seacă ce-i străbate obrazul drept întocmai ca o cicatrice. O vede pe ea cu privirea în sus, de parcă s-ar uita la dânsul. Ochii ei sunt roșii de plâns părul vâlvoi iar ceea ce mai înainte era o licărire jucăușă în privirea celor două diamante înlăcrimate, acum nu mai e. În locul ei, un ocean de durere se zbate de malurile disperării cu furie și neajutorare.

Pe fața ei, Ghiță citește nedumerirea – unde este el? Nu se poate să fie el cel de acolo, trupul neînsuflețit. Sigur asta e o greșeală sau o glumă – acuși Ghiță o să apară la usă iar cel de colo nu este el. Nu poate fi el! Strigătul acesta de durere,  i-ar mai fi rupt inima o dată lui Ghiță dacă n-ar fi fost trecut în neființă. Dar chiar și așa, în necunoscutul ce-l înconjoară, lipsit de orice urmă a vreunei particule de materie, Ghiță simți un fior rece din cap până-n picoare. Se cutremură în neant când înțelese că nici acolo dorul de ea nu l-a părăsit.

Cum îi avea fața înainte, intinse o mână să-i mai mângâie o dată obrajii. Dar nu putu. Ea era prea departe acum, prea departe ca să ajungă cu mâna, poate la milioane de ani-lumină distanță, dar el totuși o putea vedea lângă dânsul. Și de fiecare dată când încerca s-o atingă simțea cum lumea lui, tot necunoscutul din juru-i se apropia de lumea ei din ce în ce mai tare dar totuși ea era prea departe. Era singur într-un univers de singurătate și nu putea decât să asiste ca un spectator neputincios la ceea ce se petrecea în lumea unde nu demult era protagonist. Și se trezea; în fiecare dimineață.

Și azi, la fel ca și în celelalte dimineți privi îndelung în gol înainte să se ridice din pat. Se sculă și păși agale către frigider. De acolo, scoase o sticlă de suc de malț și hamei, trase câteva înghițituri zdravene urmate de o râgâitură de tremura sticla din geamuri și oftă:

–  Dacă nu era Alondra plecată, nu-mi permiteam să fac asta…