Poiana condamnaților

Capitolul I. Pe altă potecă

Ghiță a ridicat capul spre cer. Deși era multă lumină și ziua părea în toi el știa totuși că amurgul e aproape. Vedea asta în umbrele alungite ale brazilor întinse pe bolovanii de granit, umbre care se întindeau văzând cu ochii de parcă vreau într-adins să treacă peste partea luminată a pietrelor de granit care le serveau drept suport pentru a se ascunde de razele soarelui.

Oboseala începea deja să-și spună cuvântul apăsându-i greu rucsacul pe umeri și scurtându-i pasul. Decis s-o ia mai repede la picior, Ghiță porni ca dintr-o zvâcnire a trupului pentru a profita de inerție. Ajunsese pe o potecă ce trecea pe la marginea a două păduri separându-le aidoma unui râu sau lanț muntos care taie un continent în două. În stânga sau erau copacii de foioase: stejari, ulmi și frasini falnici își întindeau coroanele stufoase umbrind în jurul lor un cerc larg arareori întrerupt de câte-o rază răzleață care curgea dezmierdător prin frunzișul stufos răsfrângându-se ca o cascadă luminoasă de ramurile groase. Printre copaci, într-un spațiu larg se juca lumina invitând la voie bună și voioșie multitudinea de păsărele care, scăpate de toropeala zilei s-au înviorat în adierea răcoroasă a amurgului și ciripeau de zor.

Pe cealaltă parte se întindea o pădure de conifere deasă ca peria. Întrecându-se parcă, copacii înghesuiți se întindeau lacom către lumină încercând totodată să-și facă loc în îmbulzeala groaznică din jur dând din coate cu ramurile lor țepoase dar tot în zadar – aceeași înghesuială-i făcea pe brazii vecini să stea pe loc neavând altă direcție de mișcare decât în sus. Tulpinile lor drepte ca lumânarea care porneau din stratul uniform de ace uscate întins la rădăcini emanau o simetrie puternică până la durere de ochi. Pâsla de coroane și miriadele de ace cărnoase nu lăsau nicio șansă vreunei raze de soare să atingă covorul de ace căzute ce acoperea pământul scufundat într-o umbră seculară și statornică în care se topea orice sunet inspirat de lumina dătătoare de viață care domnea în partea stângă. Toropeala unei zile aride venea acolo ca să se dizolve în aerul răcoros și umed lăsând în urma sa doar câteva rotocoale ușoare de aburi cu miros de rășină.

Tot mergând pe muchia dintre cele două lumi, în linie dreaptă de parcă a fost trasată astfel din adins, Ghiță a ajuns înaintea unui stejar crescut fix în mijlocul potecii. Era prima deviere de la linia dreaptă de când a făcut primii pași pe această potecă. S-a uitat în treacăt la stejarul care i-a răsărit pur și simplu în drum.

Era un copac bătrân; nu-și putea da seama câți ani ar avea deși asta a fost prima întrebare care i-a trecut prin minte. Și-a spus – mult peste o sută – uitându-se la trunchiul colosului din fața sa. Era o tulpină groasă și impunătoare ca o coloană din templele romane iar coroana își întindea învingătoare jumătate din cercul său peste hotarul impus de poteca dintre cele două păduri. Lângă el, brazii deși la fel de semeți ca și în toată pădurea din dreapta stăteau cuminți într-un semicerc la o distanță care sugera un fel de respect și recunoștință pentru veteranul ce-și întindea coroana la soare.

Ajuns la umbra titanului cu frunze lobate Ghiță a simțit și mai tare apropierea amurgului. Doar după câteva clipe de stat s-a simțit învăluit de aburul răcoros și înmiresmat care începea să câștige din ce în ce mai mult teren acum când lumina soarelui nu mai avea aceeași putere pe care o are în toiul zilei.

Profitând de răgaz, Ghiță aruncă agale o privire în față și descoperi oarecum mirat că de la stejar înainte cărarea se bifurcă în două poteci separate: una în continuarea celei pe care a venit mergea tot înainte pe marginea dintre cele două păduri iar cealaltă, un pic spre stânga sa, se prefigura cu o trecere printr-un aluniș. Ghiță nu știa ce să facă și încotro s-o apuce: la stânga prin aluniș sau tot înainte? Nu mai fusese niciodată pe aici așa că nu avea luxul de a alege drumul pe care l-ar fi știut deja. Trebuia totuși să ia o decizie; seara venea cu pași repezi și nicăieri prin apropiere nu putea găsi un loc unde să pună cortul. Se mai uită încă o dată la fiecare dintre cele două poteci care începeau de la stejar căutând parcă de la ele o sugestie încotro să apuce. Spre stânga, alunișul, ca un perete verde îi oferea o deschizătură aidoma unei porți întredeschise și care dădea într-un culoar format și acoperit de crengi și frunze, culoar ce se pierdea în întunericul umbrei și al luminii deja cenușii. În față, o deschidere largă printre cele două păduri, scăldată și ea în cenușiul amurgului. Decizia era clară:

  • Înainte, că înainte era mai bine și-a spus Ghiță și a pornit hotărât. Acum trebuie doar să găsesc un loc bun pentru popas; e clar că nu am cum să ies azi din pădurea aceasta.

Cu aceeași hotărâre smuci încă o dată trupul și păși mai departe pe coridorul larg dintre cele două păduri. Cu un pas destul de alert după o zi întreagă de mers pe jos mai străbătu încă vreo cinci sute de metri. De acolo poteca cotea brusc la un unghi de nouăzeci de grade. O dată cu schimbarea de direcție a venit și schimbarea de peisaj – pădurea de conifere rămânea în continuare de partea dreaptă a potecii de parcă aceasta ar fi demarcat un gard invizibil care împrejmuia copacii înghesuiți; foioasele însă au ajuns să cedeze teren. Acum Ghiță avea în față o poiană foarte largă, elipsoidală, în capătul opus al căreia nu se mai putea distinge clar o separare între foioase și conifere. Nici poteca nu se mai vedea; se termina brusc la începutul covorului de iarbă întins pe terenul drept ca-n palmă. Pe partea stângă mai era o fâșie subțire de copaci în spatele cărora se înălțau două stânci atât de apropiate încât puteai spune că au fost cândva una singură. Spațiul dintre ele era străpuns de o rază a apusului care se înălța spre cer vestind că astrul diurn se pregătește de culcare.

Văzând-o cum se înalță, Ghiță s-a pus pe calculat. Stând un pic pe gânduri și-a dat seama că nu are prea mult timp la dispoziție așa că a pornit în grabă să scoată cortul din rucsac și să-l întindă. Imediat ce-a terminat a adus o mână de vreascuri și câteva lemne mai groase; după o jumătate de oră, când seara se lăsase deja pe deplin, în oala de drumeție aburea deja un ceai de plante.

Capitolul II. Cealaltă poiană

Rezemat cu spatele de-un copac, Ghiță sorbea agale din cana cu ceai și admira, pe cât îi permitea pâlpâitul flăcării de la rug, împrejurimile. Și-a pus cortul între doi copaci chiar la mijlocul distanței dintre cele două puncte îndepărtate ale poienii. În fața sa, pe cealaltă parte a luminișului avea perdeaua de conifere care în semiobscuritatea luminii de la rug semăna mai mult cu un perete de întuneric. Pe partea dreaptă era poteca pe care venise; la lumina zilei s-ar fi văzut și colțul pădurii după care a cotit ca să ajungă aici. Acum însă era întuneric. Și liniște; o tăcere ca de mormânt domnea peste tot; nu se auzea nicio vietate, nicio frunză nu foșnea în vânt. De fapt, nici vântul nu bătea; singurele mișcări perceptibile erau pâlpâitul flăcărilor de la foc și licăritul puzderiei de stele de pe cer.

Oboseala de zi, liniștea, aerul răcoros și căldură ceaiului i-au provocat lui Ghiță o stare de moleșeală; stătea complet relaxat sorbind încet din cana aburindă în timp ce în cap i se forma o simbioză a două gânduri vagi – unul de admirație a frumuseții naturii și celălalt – mai clar – că trebuie să se culce.

  • Dacă nu mă ridic acum de aici, nu mă mai ridic până dimineață!, și-a spus. A cântărit, timp de câteva clipe posibilitatea de a dormi afară dar i s-a părut prea răcoare; de altfel și poziția sa, deși foarte comodă pentru șezut nu era însă la fel de potrivită pentru dormit.
  • În plus, își continuă gândul cu glas tare, cortul e impermeabil; și deși cerul e înstelat cine știe cum se schimbă vremea? N-aș vrea să mă trezesc la o bucată de noapte doar ca să intru în cort; mai bine mă duc de pe acum.

Zis și făcut – a băut dintr-o înghițitură ceaiul rămas în cană și a intrat în cort unde, de îndată ce s-a întins a și adormit buștean.

S-a trezit speriat, înconjurat de un vacarm cumplit; privea năuc în juru-i și nu putea să-și dea seama ce se întâmplă. Afară bătea vântul atât de tare încât pereții cortului se zbăteau în rafalele puternice pocnind de parcă ar fi fost scuturați de către cineva.

  • O fi vreo furtună? s-a întrebat Ghiță după ce s-a mai trezit un pic din beția somnului. Dar totuși, ce-i cu zgomotul de afară și de la ce vine?

Împins de curiozitate s-a pornit în patru labe până la intrarea în cort pentru ca mai apoi, o dată ieșit din cort să se îndrepte pentru a arunca o privire în jur. Întors către spatele cortului, spre crăpătura dintre stânci a rămas mut de uimire: imediat după ele, un roi uriaș de ciori zburau în cercuri concentrice într-un unison atât de pronunțat încât păreau niște frunze negre purtate în aer de-un uragan, lăsând în mijlocul lor un tub de aer și marcând aidoma unui compas locul în jurul căruia purtau un văl negru făcut din tăciunele aripilor lor, printre care se strecurau cu sclipiri tăioase de gheață picături din lumina palidă a lunii pline.

Scânteia de curiozitate stârnită mai înainte a ațâțat vâlvătaia usturătoare care-l îndemna să meargă spre epicentrul tornadei sateliților nopții; ”ce-o fi acolo?” se întreba cu tragere de inimă aproape irezistibilă de a merge și descoperi singur. Pe de altă parte, frica de necunoscut și grandoarea acelui ciudat spectacol al naturii îl țineau proptit locului ca pe-un copac cu rădăcini adânci în bătaia vântului. Astfel, nemișcat ca o stană de piatră, Ghiță privea dintr-o parte, parcă simultan, atât dansul ciudat al miilor de ciori cât și lupta lăuntrică între curiozitate și frică.

Și ar fi stat mult și bine așa dacă la un moment dat ciorile nu s-ar fi potolit brusc; ca la comandă, acestea au încetat să mai scoată vreun sunet. O liniște absolută s-a lăsat iar peste împrejurimi, nu se auzea nici măcar un foșnet de frunze; toate ciorile au coborât în grabă fără să facă vreun zgomot după stânci.

Atunci când liniștea a pus din nou stăpânire pe pădure noua senzație de calm l-a învăluit brusc destrămând frica apăsătoare cu senzația de încredere vagă dată de nemișcarea a tot ce-l înconjura, atunci curiozitatea a ieșit învingătoare din luptă și Ghiță a pornit precaut spre trecătoarea dintre cele două stânci.

N-avea mult de mers dar nici n-a numărat pașii; a mers în linie dreaptă printre tulpinile groase ale copacilor înalți până a dat de pereții de piatră ce conturau o trecătoare strâmtă. La capătul acesteia – o fâșie îngustă de arbori și arbuști care conturau o altă poiană sub forma unui semicerc înconjurat de un perete de piatră format prin prăbușirea unui platou. Pe cealaltă parte se vedea întunericul unei prăpastii prin care pluteau în abundență clăbuci denși de ceață.

O frică instinctivă, o reminiscență a celei care mai înainte se lupta înverșunat cu curiozitatea sa, nu-l lăsa să iasă din întunericul protector al fâșiei de copaci. În timp ce se frământa, trecându-și greutatea corpului de pe-un picior pe altul, șovăind să facă un pas înainte, de undeva de sus, de pe vârful zidului muntos o cioară a scos trei strigăte scurte și stridente oglindite apoi de ecoul umed. Ghiță a rămas pe loc; simțea că urmează să se întâmple ceva și instinctul de autoconservare, schimbând prioritățile, a trecut deja întunericul pădurii în zona de siguranță; zonă din care nu-l lăsa să iasă.

Instinctul nu l-a înșelat; în câteva momente rotocoalele de ceață din prăpastie au început să se agite într-un mod nenatural. Precaut, Ghiță s-a ascuns după tulpina unui copac fără însă, să scape din ochi poiana și tot ce se petrecea acolo. După alte câteva momente, ceața s-a despărțit în două formând o deschidere spre adâncul prăpastiei de unde, suflând aburi groși pe nări au ieșit patru cai purtând fiecare câte-un călăreț.

Imediat ce-au ieșit din ceață, călăreții s-au oprit să cerceteze locul, timp în care Ghiță a avut ocazia să-i vadă mai bine.

Capitolul III. Cei patru călăreți

La oricare dintre ei nu s-ar fi uitat nu putea să găsească foarte multe elemente normale; călăreții erau de fapt patru ființe care aduceau cu oamenii doar prin conturul vag al siluetei. O trăsătură comună totuși ieșea în evidență la toți patru: deși la început Ghiță a crezut că au ieșit din ceață cu tot cu clăbucii acesteia sau cu aburul cailor înfierbântați de la alergat, acum își dădea seama că atât din cai cât și din călăreți ieșea în continuu un fum semi străveziu care-i învăluia pâlpâind permanent în răcoarea nopții și distorsionând imaginea din spatele lui făcând atât caii cât și pe cei care-i călăreau să pară și mai mult din altă lume.

Primul călăreț, întronat sfidător pe un cal alb, țanțoș purta o mantie albă. Fumul ce-l învăluia, și el de-un alb-palid, transforma albul imaculat al hainelor sale și al calului său într-un alb stins, sterp; prima senzație a lui Ghiță la vederea acestuia fiind apăsarea neplăcută a amintirii holurilor lungi din spitalele vechi cu pereții văruiți. În mână călărețul ținea un arc impunător sculptat dintr-un lemn tare, cu ornamente atât de frumoase încât la prima vedere părea să fi fost împletit din mreje tinere și vânjoase care au crescut răsucite special pentru arcul pe care-l alcătuiau. Arcul era încordat la maxim, între cele două capete ale sale vibrând la cea mai mică atingere o cordelină argintie. Pe cap călărețul alb avea o coroană mare de aur, cu șase creste uniforme și ascuțite ca vârfurile de sulițe.

Al doilea călăreț avea un cal roșu ca para focului, culoare care făcea meandrele de fum ce ieșeau din el să pară adevărate flăcări care jucau pe întreg corpul calului și se ridicau pe tunica de aceeași culoare roș-aprinsă a călărețului. În mână acesta ținea o sabie și ea roșiatică dar care nu avea luciul rece al metalului ci mai degrabă o sclipire mată de parcă ar fi fost făcută dintr-un os lustruit.

Ghiță l-a privit mai îndelung – în mod ciudat călărețul nu avea o teacă pentru sabia sa. O ținea permanent în mână ca și cum ar fi fost gata să atace pe cineva în orice moment iar sabia învăluită în același fum roșiatic părea să ardă ca o torță cu flăcări arămii.

Cel de-al treilea călăreț împreună cu calul său erau cei mai siniștri. În primul rând din cauza culorii – un negru abisal care înghițea nemilos orice scânteie de lumină și răspândea în jurul său un nor de întuneric atât de pronunțat încât Ghiță îl percepea ca pe o pată de întuneric în întunericul nopții. În mână ținea un lanț gros de un gri-ruginit care se ridica răsucit până la umăr pentru ca mai apoi să atârne în câteva bucle făcute în cruce de pe-un umăr pe altul.

În sfârșit, al patrulea călăreț, călare pe-un cal galben-vânăt era singurul căruia Ghiță nu-i putea vedea fața. Acesta purta o robă lungă, neagră, cu glugă ascuțită și trasă mult peste cap. În mâna osoasă și palidă acesta ținea o coasă pe care, deși era la o distanță considerabilă, Ghiță distingea clar linia tăișului ce sclipea ca un argintiu de semilună pe fundalul gri al restului lamei.

Acesta din urmă, după ce scrută și el poiana, a ridicat coasa pe care-o ținea în mână și a lovit cu capătul cozii într-o piatră scoțând un tunet asurzitor care a stârnit din nou cârdul de ciori făcându-le să se înalțe în văzduh și să-și reia zborul în cercuri concentrice. De data aceasta însă, din mijlocul lor s-a desprins una care a început să coboare vertiginos spre poiană. La un metru de pământ, scoțând un mic nor de fum, aceasta s-a transformat într-o femeie cu aripi și ochi roșii ca jăratecul.

Făcând câțiva pași repezi din inerția zborului ea s-a oprit în cele din urmă la o distanță mică de cei patru făcând o scurtă plecăciune la care ei au răspuns tăcuți cu câte-o înclinare a capului. Apoi, călărețul roșu, cu o voce puternică rosti:

  • Să începem!
Capitolul IV. Procesul

Din nou o lovitură de tunet scoasă din coada de coasă izbită puternic în piatră și din aceeași deschizătură de unde apăruseră mai devreme cei patru au mai ieșit doi inși.

Primul, ferecat în lanțuri avea gâtul prins în butuci care-i țineau atât capul cât și mâine. La picioare avea cătușe late prinse între ele de un lanț gros care nu-i permitea să facă decât pași mărunți. La mijlocul lanțului, o za mai mare unea încă un lanț de mijlocul butucilor astfel încât cel încătușat stătea îndoit la mijloc, cu gâtul drept putând doar să vadă pământul din fața picioarelor sale.

Imediat după acesta, venea și al doilea ins. Îmbrăcat în haine ponosite cel de-al doilea tip avea o față ștearsă, bătrână și ursuză. Purta o barbă deasă care-i acoperea foarte mult din față și care se oprea brusc un nas acvilin. În ochi îi strălucea o scânteie slabă, aproape stinsă. În mâna stângă ținea lanțul de la butucii celui din față iar în dreapta avea un toiag cârn și noduros cu care-l lovea pe cel dinainte o dată la câțiva pași pentru ca acesta să meargă mai repede. Primind lovitura, primul gemea și întețea pasul dar de îndată ce reușea să depășească un anumit ritm cel din urmă îl și trăgea înapoi de lanț, oprindu-l și aplicându-i apoi încă o lovitură de toiag.

În acest ritm, ciudata procesiune a ajuns în fața celor patru călăreți și în stânga femeii care văzându-i s-a dat într-o parte. Ajunși acolo, bărbatul din spate a tras puternic de lanț ca să-l oprească pe cel din față după care, de îndată ce primul s-a oprit, cu o lovitură puternică de toiag peste picioarele celui din față l-a obligat pe acesta să îngenuncheze după care, a făcut un pas în față și a apăsat cu piciorul pe butuci astfel încât primul să stea cu capul plecat lipit de pământ.

După ce primul bărbat a fost îngenuncheat și al doilea a rămas cu piciorul pe butucii primului, călărețul galben-vânăt a întors capul spre femeia înaripată și i-a spus:

  • Ida, arată-ne!

Aceasta a început să se apropie de cei doi și cu fiecare pas pe care-l făcea ochii îi deveneau din ce în ce mai strălucitori iar mâinile din ce în ce mai transparente și luminoase, dematerializându-se și transformându-se în energie pură. Ajunsă lângă cel îngenuncheat, la rândul ei, s-a lăsat și ea într-un genunchi. Cu o mișcare bruscă, Ida și-a înfipt mâinile sale luminoase în trupul celui plecat la pământ – mâna stângă în cap iar mâna dreaptă mai jos de plămâni, în dreptul inimii, la care bărbatul îngenuncheat a scos un țipăt neomenesc. Din locurile unde-și înfipse Ida mâinile cât și din nas, urechi și gură au țâșnit raze de-ul albastru palid care făceau țipătul celui de jos să sune și mai nepământesc, cu note metalice.

Mișcându-și un pic mâinile, de parcă ar fi căutat ceva anume, Ida a scos într-un sfârșit din trupul bărbatului două sfere care luceau printre degetele ei semitransparente. De îndată ce sferele au părăsit corpul din care-au fost scoase acesta s-a prăbușit la pământ fără nicio mișcare. Între timp Ida s-a întors cu fața la cei patru călăreți, și-a depărtat un pic mâinile în lături pentru ca mai apoi, cu un gest brusc, să ciocnească cele două sfere în fața sa și depărtând din nou mâinile să formeze între ele un disc luminos, albăstriu și semiopac pe care-l ridică în dreptul capului său ca să poată fi privit cu atenție și ușurință de către cei patru călăreți.

Ochii i s-au aprins din nou și începu să vorbească:

  • Acesta este Alexander Varus, de profesie avocat. Născut din părinți negustori a început de la o vârstă fragedă, fiind ucenic în băcănia părinților, să înșele clienții. La șaisprezece ani a refuzat să o ajute pe propria mamă lăsând-o pe aceasta să moară în chinuri fără ca el să cheltuie un ban pe doctori. Și-a înșelat mai târziu tatăl îmbătându-l și făcându-l să-i doneze toată averea sa; a doua zi l-a dat afară din propria casă lăsându-l să piară înghețat pe-o alee lăturalnică în iarna aceluiași an. Treisprezece ani mai târziu își vinde singura fiică pentru o deciziie favorabilă în cazul care avea să-i dubleze averea. Moare doi ani mai târziu înecat cu un os în urma unui pariu pe zece galbeni.

Spunând acestea, Ida strânse din nou mâinile făcând discul luminos din ce în ce mai mic până ce îl separă din nou în cele două sfere luminoase pe care le și băgă înapoi în corpul lui Alexander tot în aceleași locuri din care le-a scos, făcând trupul acestuia să tresară și pe el să-și vină în fire.

Capitolul V: Pedeapsa

Timp de câteva zeci de secunde cei patru călăreți au rămas tăcuți aruncându-și din când în când câte o privire între ei de parcă purtau o conversație pe care doar ei o puteau auzi. La un moment dat, toți patru și-au întors din nou privirile spre Alexander Varus iar călărețul alb vorbi:

  • Alexander Varus, pentru lăcomia ta din timpul vieții noi îți vom potoli setea de avere cu aur topit. Ridică-te și primește-ți pedeapsa!

Spunând acestea, călărețul a întins mâna materializând din fum un pocal mare în care clocotea aur.

Atunci, străjerul lui Alexander și-a apucat toiagul și a lovit pe rând cătușele de la picioare și butucii acestuia care au și căzut imediat jos dându-i posibiliatea celui ferecat să rămână în patru labe. Apoi, cu o smuncitură, străjerul l-a apucat de păr și l-a tras câșiva pași în față ca să ajungă sub pocalul călărețului alb, după care a mai tras o dată de păr ca să-i dea capul pe spate.

Abia atunci Alexander a apucat să-și vadă judecătorii și Ghiță, necătând la întunericul nopții și la distanța ce-l despărțea de Alexander Varus, a văzut clar în ochii acestuia o groază de nedescris. Ajuns însă sub pocalul în care clocotea aurul, Alexander, făcând un ultim efort, s-a smuncit lăsând în mâna străjerului o buclă mare din părul său și a început să alerge spre trecătoarea dintre cele două stânci, pe unde venise și Ghiță, lăsându-i pe cei patru să se uite în urma sa.

N-a făcut însă nici cincizeci de pași și călărețul vânăt a schițat o mișcare înainte evaporându-se într-un nor de fum pentru ca într-o fracțiune de secundă să apară în dreapta lui Alexander. A întors brusc calul tăindu-i fugarului calea, și-a ridicat coasa și lăsând o dâră de lumină reflectată de pe lama acesteia l-a străpuns de sub coaste, scoțând vârful pe lângă clavicula dreaptă.

În același moment alături au apărut și ceilalți călăreți din câte-un nor de fum. Cu o smuncitură de coasă, călărețul vânăt l-a tras pe Alexander spre sine doar atât cât acesta să-și lase capul pe spate din inerție. Imediat, călărețul alb a și început să-i toarne aurul clocotind pe gură.

Ghiță nu mai putea face față imaginii calvarului groaznic al lui Alexander care țipa amarnic de durerea de la coasă și de arsurile de la aurul care-i îneca vocea, îi pârjolea trupul și începea deja să se scurgă de pe coasă în jos. Cu părul măciucă și amuțit de spaimă Ghiță a rupt-o la fugă spre cealaltă poiană scoțând un foșnet dintr-un tufiș. În urma sa a auzit glasul călărețului vânăt:

  • Lăsați-l! Noaptea e scurtă iar noi îi mai avem și pe ceilalți șase…
Anunțuri

La munte (III)

Ghiță s-a trezit de la sunetul ploii. Nu știa cum de-a reușit acel foșnet fin al frunzelor șfichiuite de stropii purtați de vânt să-l trezească pe el, care dormea atât de strâns încât puteai să tai lemne pe dânsul dar, a reușit.

Nemaiputându-se reîntoarce în lumea viselor, Ghiță se simți nevoit să se scoale din pat. Se ridică încet și purcese alene spre a-și face tabieturile matinale savurând totodată și lentitudinea cu care săvârșea fiecare proces:

– Azi plouă, deci nu mă duc la serviciu. Stau toată ziua și lenevesc, își spuse el scoțându-și evantaiul de dinți într-un zâmbet până la urechi.

Un pic mai mult de-o oră mai târziu, Ghiță se plictisea. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o apuce de plictiseală; ar mai fi dormit dar nu-l lua somnul și deja terminase de numărat cuiele cu care erau prinse scândurile în tavan.

După încă vreo zece minute de contemplare a podului, Ghiță se hotărî să renunțe la poziția orizontală. Cu atât mai mult că-și amintise că avea câteva beri puse deoparte.

Un alt zâmbet de bucurie îi lumină fața când își amintea cum venise în câteva seri cu una-două beri dosite în buzunarele de la pufoaică:

– Știam eu că nu le car degeaba!

De fapt, știa că oricum le-ar fi băut doar că, de data aceasta, avea și o ocazie să bea. Apucă un scaun cu o mână, în timp ce în cealaltă ținea o bere și puse scaunul invers în fața geamului ca să-și poată sprijini barba de speteaza acestuia. Se așeză, trase câteva înghițituri, puse barba pe speteaza scaunului și începu să se uite cum plouă.

Era o ploaie mocănească, mohorâtă. Norii groși și întunecați nu lăsau decât foarte puțină lumină să ajungă pe pământ dar și pe aia o transformau dintr-un alb strălucitor într-un gri plumburiu căruia îi lipsea complet acea zvâcnire  de viață pe care o are lumina într-o zi senină. Vântul sufla destul de puternic încât să transforme picăturile minuscule ale ploii în niște adevărate săgeți pe care Ghiță, deși era la dos, le simțea cum îi străpung corpul trecând prin măduva oaselor dându-i fiori care treceau ca fulgerul prin tot corpul.

Tresări. I se făcu dor de casă. Acasă, deși tot erau ploi mocănești, parcă nu erau atât de sumbre. Era mai cald și mai luminos toamna cu toate că, ploua tot atât de des ca în oricare toamnă.

Acasă ar fi stat acum cu ai săi, probabil la gura sobei și probabil cu o cană de vin fiert în mână… Oricât de cald n-ar fi fost în casă, simțea căldura cănii gâdilindu-i plăcut podul palmelor și cu fiecare înghițitură acea căldură dulceagă i se răspândea prin tot corpul… Ghiță închise ochii și inspiră adânc închipuindu-și cum ies vaporii din cana de vin fiert…

Nu s-a mai văzut de mult cu ai săi; demult nu le-a mai auzit glasul și și-ar fi dorit foarte mult ca acum, pe vremea asta ploioasă să stea cu ei la o discuție din alea despre toate și nimic, discuții care nu au neapărat un subiect sau o tematică dar care te fac să te simți bine doar participând.

– De fapt, își spuse Ghiță simțind cum dorul îi sfâșie inima, oricare ar fi discuția cu ai mei, tot m-aș simți bine…

O dată cu aceste vorbe, senzația de durere sufletească înăbușită s-a transformat într-o rană deschisă care, cu fiecare bătaie a inimii se mărea, copleșindu-l cu un dor nesăbuit de casă…

Cu inima strânsă, Ghiță a mai tras un gât de bere:

– Eh, fetelor le e mai ușor cu dorul de casă – trag un bocet și se mai liniștesc. Dar noi bărbații?

La munte (II)

Sprijinindu-și barba în coada lopeții și lopata în roabă, Ghiță stătea nemișcat, ca o stană de piatră, cu privirea ațintită asupra unui copac.

În pătura de cetină verde ce acoperea muntele, acest arbore era unul dintre puținii reprezentanți ai pădurilor de foioase. Oricine l-ar fi putut vedea de la o poștă, mai ales acum, când își înălța coroana falnică acoperită de un amalgam de nuanțe de verde și galben.

Ghiță habar nu avea ce fel de copac era acela – s-a născut și a crescut la țară dar, jungla orașului, cu nenumăratele ei birturi și bodegi  și-a lăsat amprenta asupra memoriei lui. Și amprenta a avut efectul unei măciuci primite în moalele capului – a uitat de viața de la țară, a uitat de copilărie, a uitat de tot. Nu i-au mai rămas decât niște fragmente dispersate prin colțurile întunecate ale memoriei, fragmente care mai apar, din când în când, într-un acces de melancolie pronunțată.

La fel cum nu știa ce fel de copac era, Ghiță nu știa nici de ce se uită la el – doar pentru că e frumos sau pentru că-i amintea de ceva, ceva ascuns, dosit adânc de tot printr-o hrubă a memoriei, ceva care striga cu un glas mut, neauzit de conștientul său…

– Frumos este, cu siguranță, își spunea Ghiță fără să-și ia privirea de la copac, dar, simt că mai este și altceva…

Rămânând în aceeași poziție, Ghiță își mută gândul la vremurile bune și la cât de repede trece timpul. Parcă ieri era vară, cald și zăduf, când umbra unui copac era ca un mic refugiu re razele nemiloase ale soarelui; iar dacă pe lângă umbră mai era și liniște, atunci era chiar ca un colț de rai… Acum,.. acum însă, e toamnă târzie…

– Ce să mai?.. Nu zile, ci ani din viață s-au scurs tot atât de repede cum cad frunzele din copacul acesta la fiecare adiere de vânt. Și măcar frunzele mai au câte o picătură de rouă și uneori, în cădere mai sclipesc pentru ultima oară în razele soarelui, înainte de putrefacție… Dar anii mei?! Câți din ei au avut măcar o clipă de sclipire?

O altă adiere de vânt mai smulse câteva frunze aurii de pe ramurile copacului  lăsându-le apoi să cadă lin și legănat pe pătura pestriță alcătuită din suratele lor. Ghiță privea îndelung, fără să poată să-și întoarcă privirea, acest dans maiestuos al frunzelor în cădere și simțea cum, cu fiecare frunză care se leagănă agale pe ultimul ei drum, sufletul i se umple din ce în ce mai tare de o tristețe nostalgică iar firul gândurilor îi revine din ce în ce mai des la anii care s-au scurs din viața lui fără să lase în urmă nicio clipă de amintiri.

O picătură de ploaie mocănească purtată de vânt îl ciupi de obraz și-l făcu să-și revină din înțepenire:

– Mda.., spuse îndelung, cu un oftat. Trist…

Scutură din cap:

– Mă duc la o bere cu băieții până nu mă ia depresia.

La munte

Ghiță își strângea iubita la piept și zâmbea cât îl ținea gura. Și cu toate că drumul îl zdruncina în așa hal de-i căzuseră plombele de la tot evantaiul lui de dinți el era fericit – mergea la munte!

Gurile rele ar fi spus că nu are de ce să fie fericit că doar la munte n-a venit el ci a fost adus și a fost adus nu ca să admire peisajul ci să-și exercite atribuțiile funcției dar Ghiță tot era fericit – una e să mături chiștoace pe străzile orașului și alta e să strângi gunoaie la munte.

Da, muntele – Ghiță închise pentru o clipă ochii pentru a-și croi în memorie imaginea unui versant măreț acoperit în întregime de o pădure de brazi falnici, deasă ca peria încât chiar și cu soarele-n zenit să nu poți vedea la mai mult decât câțiva copaci în față. La marginea pădurii se vedea o potecă îngustă care urca șerpuind printre copaci ca mai apoi să se piardă complet în întunericul din umbra cetinilor.

Jos, acolo unde poteca abia se înfiripa se vedea și pe el – trăgând aer în piept și pășind semeț peste linia imaginară ce separa poteca din pădure de drumul care ducea spre ea. După o scurtă pauză pentru efect dramatic trecu fără să ezite și celălalt picior peste linia care separa poteca de drum și care acum devenise pentru el o adevărată linie de hotar între liniștea învăluită de mister a pădurii și zgomotul haotic al civilizației venind de pe cel mai apropiat drum public. După încă zece pași printre trunchiurile drepte și înalte ca niște catarge de corăbii medievale se opri din nou; nu, nu era obosit – doar simțea nevoia să se oprească și să admire.

Un impuls subconștient parcă îl obliga să se întoarcă de câteva ori împrejur ca să poată admira cât mai în detaliu fiecare plantă, fiecare copac, fiecare creangă și chiar fiecare ac de cetină, în timp ce conștientul făcea cu lăcomie imagini mintale și le salva în memorie. Învăluit de admirația pentru frumos, Ghiță simțea că-l dau lacrimile și îl furnică la spate; avea impresia că după cei câțiva pași făcuți în pădure a ajuns la poarta Raiului. Copleșit de peisajul oferit de pădure și de simplitatea frumuseții acesteia Ghiță deja începea să-și imagineze cum de undeva de sus, poate chiar din vârfurile copacilor coboară cete de îngeri care-i cântă și-l salută.

De îndată ce a dat frâu liber imaginației aceasta porni hai-hui sărind în galopul calului de la un subiect mitologic la unul folcloric de fiecare dată cu vivacitate și ardoare din ce în ce mai mare; și de fiecare dată, Ghiță purtat pe aripile viselor aievea iuțea pasul pe cărare. La un moment dat și-a revenit doar pentru ca să-și dea seama că nu mai avea mult până să o ia la fugă în amonte și se opri să-și tragă sufletul.

Nu se așeză ci se prăbuși pe un buștean semi-putrezit de la marginea potecii, își sprijini fruntea în palma dreaptă și începu să tragă aer în piept; efectele efortului inconștient începeau să-și facă apariția astfel încât nu-și mai simțea picioarele de oboseală. Închise pentru o clipă ochii revenind la imaginea inițială cu îngerii coborând din copaci când simți o mână pe umăr…

Tresări brusc și se întoarse ca să vadă nimic altceva decât fața șoferului care-i spunea:

    – Trezește-te, Ghiță, am ajuns!

Cabana Boschetul Rătăcit

Revenirea aceasta din lumea viselor, deși bruscă și dureroasă ca de obicei, avea ceva special; doar că, Ghiță încă nu-și dădea seama ce putea fi acel ceva.

Aruncă o privire rapidă cu ochii roșii dar, nu putu să vadă prea multe din cauza feței bugede așa că fu nevoit să-și pună în mișcare și mușchii gâtului.

Încet, spre a evita cât mai mult mișcările bruște din cap își roti privirea prin toată camera pentru a găsi acel ceva. Nu, nu era aburul verzui ce ieșea din șosetele care de mai bine de o lună nu mai văzuseră apă sau săpun; cu ăsta deja se obișnuise după primele trei săptămâni.

Nu era nici putoarea de doagă a poșircii vomate aseară peste colegul care și acum dormea dus; nici concentrația aproape critică a gazelor intestinale ce-ți provoca lăcrimare.

– Asta e!, lăcrimarea – își zise Ghiță lovindu-se entuziasmat peste frunte de parcă ar fi descoperit secretul rachiului de pufoaică…

– De ce-mi lăcrimează ochii?, se întrebă Ghiță nedumerit. Sigur, am ”încălzit atmosfera” aseară cu fasolea bătută, dar n-ar trebui să fie așa grav, că doar n-am mâncat și varză murată… că dacă era așa grav, nu mai dormea colegul cu gura deschisă…

– Tot nu înțeleg, își zise Ghiță și-și acoperi ochii într-un gest involuntar. O a doua revelație pogorî peste el făcându-l să tresară cu fericirea alcoolistului care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns pe țărmul mării de bere – e lumina!

Ghiță nu era obișnuit cu atâta lumină la ore matinale; geamurile lui pe care nici muștele nu se mai așezau erau aproape la fel de transparente ca și un perete de smoală. Aici însă, nu era la fel. Pentru început, aici nu era la el și Ghiță acum își chinuia neuronul să-și amintească unde anume e ”aici”?

Și, spre uimirea lui, își aminti destul de repede: el și colegii săi erau în excursie la munte și s-au oprit la cabana ”Boschetul Rătăcit”.

– Ca să vezi cât de repede mi-am amintit!, nu-și putu Ghiță stăpâni uimirea. Se vede că nu degeaba spune lumea că aerul de munte face minuni uneori. Ia să mai respir un pic din el, că oricum nu mai pot sta în putoarea asta.

Sprijinindu-se de pat, Ghiță băgă picioarele-n șosete și după care se aplecă și-și încălță bocancii. Ieși tiptil din cameră, ajunse fără zgomot la ușa de la intrare, o deschise, făcu un pas în față și înmărmuri.

Înaintea sa se întindea o panoramă a cărei frumusețe, îi trecu lui Ghiță prin gând, ”niciun poet n-o va putea descrie, niciun manelist n-o va putea cânta”. Acolo, în fața lui, se întindeau văi în ceață, susurau izvoare, vuiau râuri și se înălțau semețe culmi încărunțite pe care foșneau brazii. Ia de-asupra lor era el! Mai sus ca dânsul – doar cerul albastru și soarele-răsare care-l mângâia acum cu razele blânde ale dimineții. Câțiva nori cutezători mai erau între el și bolta cearească, dar nici ei prea sus, încât i se părea că dacă întinde mâna îi poate atinge.

Rămas fără cuvinte, Ghiță stătu nemișcat până când, într-un sfârșit începură să-i clănțăne dinții de frig. Își învinse repulsia de a se întoarce în cameră cu gândul ”Putoare, putoare dar și căldură!”.