Arhiva

Posts Tagged ‘mătura’

Fără ea

29 August, 2010 Lasă un comentariu

Prima licărire trimisă cu multă grijă și indulgență de către neuronul lui Ghiță spre posesorul acestuia fu gândul că Alondra e plecată. Nu, nu l-a părăsit, Doamne ferește, pur și simplu era plecată iar el a rămas cu dorul, vorba cântecului.

Și deși inima îi făcea ca trenul de fiecare dată când se gândea la ea și ar fi vrut în orice clipă s-o aibă aproape, Ghiță concluzionă spre uimirea lui că încă n-a murit de dorul ei. Da, reușea să se trezească în fiecare dimineață după ce, seara, își spunea că probabil o să moară de dorul ei în som.

Deja, imaginația lui șubredă, care se ținea pe picioare precum un bețiv pe un drum de țară după o ploaie zdravănă, îi proiectase și nu numai o dată acest sfârșit tragic – în adâncul nopții, Giță într-un vis de-al lui Ghiță se perindă fiecare moment frumos petrecut alături de ea. Ghiță zâmbește fericit în somn, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce el nu-și poate dezlipi privirea de chipul ei. Dar inima, biata inimă nu e de fier și la un moment dat, cedează iar Ghiță pășește hotarul dintre lumi cu gândul numai la ea. În spate lasă munca lui de-o viață și lacrimile celor dragi. Îl vede pe Bibi tăcut, morocănos și amărât cu o lacrimă seacă ce-i străbate obrazul drept întocmai ca o cicatrice. O vede pe ea cu privirea în sus, de parcă s-ar uita la dânsul. Ochii ei sunt roșii de plâns părul vâlvoi iar ceea ce mai înainte era o licărire jucăușă în privirea celor două diamante înlăcrimate, acum nu mai e. În locul ei, un ocean de durere se zbate de malurile disperării cu furie și neajutorare.

Pe fața ei, Ghiță citește nedumerirea – unde este el? Nu se poate să fie el cel de acolo, trupul neînsuflețit. Sigur asta e o greșeală sau o glumă – acuși Ghiță o să apară la usă iar cel de colo nu este el. Nu poate fi el! Strigătul acesta de durere,  i-ar mai fi rupt inima o dată lui Ghiță dacă n-ar fi fost trecut în neființă. Dar chiar și așa, în necunoscutul ce-l înconjoară, lipsit de orice urmă a vreunei particule de materie, Ghiță simți un fior rece din cap până-n picoare. Se cutremură în neant când înțelese că nici acolo dorul de ea nu l-a părăsit.

Cum îi avea fața înainte, intinse o mână să-i mai mângâie o dată obrajii. Dar nu putu. Ea era prea departe acum, prea departe ca să ajungă cu mâna, poate la milioane de ani-lumină distanță, dar el totuși o putea vedea lângă dânsul. Și de fiecare dată când încerca s-o atingă simțea cum lumea lui, tot necunoscutul din juru-i se apropia de lumea ei din ce în ce mai tare dar totuși ea era prea departe. Era singur într-un univers de singurătate și nu putea decât să asiste ca un spectator neputincios la ceea ce se petrecea în lumea unde nu demult era protagonist. Și se trezea; în fiecare dimineață.

Și azi, la fel ca și în celelalte dimineți privi îndelung în gol înainte să se ridice din pat. Se sculă și păși agale către frigider. De acolo, scoase o sticlă de suc de malț și hamei, trase câteva înghițituri zdravene urmate de o râgâitură de tremura sticla din geamuri și oftă:

–  Dacă nu era Alondra plecată, nu-mi permiteam să fac asta…

După sărbători

9 Martie, 2010 Lasă un comentariu

Cu greu, Ghiţă deschise ochii. Şirul sărbătorilor recente a lăsat destul de multe urme atât pe faţa lui bugedă cât şi pe corpul păros.

Dar, cu toate astea, era fericit şi avea cel puţin două motive pentru fericirea lui. Ei bine, dacă s-ar mai fi gândit, sigur găsea mai mult de două motive însă neuronul lui scufundat în bidonul de alcool consumat în mod continuu de sărbători şi între sărbători, de mult încetase a da vreun semn de viaţă.

Fericirea lui Ghiţă se datora simbiozei perfecte dintre plăcut şi util. Iubirea sa, Alondra, strălucea de fericire ca o stea pe cerul senin într-o noapte de vară, iar el era şi mai bucuros că a petrecut sărbătorile alături de marea sa dragoste în stilul bărbatului adevărat – când o cină romantică se transformă într-o adevărată aventură.

Da, Ghiţă a învăţat că ceea ce a început ca o glumă bună la beţie se poate transforma într-o vânătaie pe cinste şi un ochi umflat.

Ziua îndrăgostiţilor

23 Februarie, 2010 5 comentarii

Luându-şi privirea mohorâtă de la briciul-beschie, Ghiţă făcu un efort şi depăşi sentimentul de milă. Îl puse cu grijă deoparte şi purcese la îndeplinirea planului său. Îşi luă haina groasă, pantalonii şi papucii de data aceasta, trase căciula peste urechi şi se făcu nevăzut în mulţimea de oameni care mişunau pe stradă.

Peste jumătate de oră reapăru ţinând în mâini două pungi. În una era cadoul pentru ea – o eşarfă roşie de catifea care i-a luat ochii lui Ghiţă încă de demult, împachetată într-o cutie de toată frumuseţea. Cealaltă pungă era plină-ochi cu petale de trandafir. Ghiţă intră tiptil în dormitor cu inima bătând de frică să n-o trezească. Ea tot mai era în lumea viselor. Suflă uşurat şi se apucă de treabă.

Cu mişcări uşoare, puse cutia pe pat, lângă ea având grijă să nu se rănească de cutie dacă s-a întoarce prin somn. Cu aceleaşi mişcări fine, presură petalele de trandafir pe tot  patul şi făcu şi un drum spre uşă. Apoi, luă petale în mâini, suflă asupra lor ca să le încălzească şi le presură pe corpul ei. Îi lăsă un bileţel, merse în bucătărie, mâncă te miri ce, trase câteva duşte zdravene de poşircă din sticla de serviciu, pentru curaj cum îşi zise Ghiţă şi plecă.

Reveni destul de târziu; afară era noapte şi ea îl aştepta impacientată. Fără a-i spune ceva, Ghiţă o apucă de mijloc, o sărută pasional pe gât şi pe buze, îi puse eşarfa nouă şi o trase încet afară.

Când au ajuns în parc, luna era deja sus pe cer. Puzderia de stele licăreau în noapte încântându-le privirea celor care cutezau să admire cerul. Astrul nocturn îşi revărsa razele peste copacii goi şi mohorâţi din parc umplând atmosfera de un mister magic al luminii argintii. La capătul aleii era surpriza pregătită de Ghiţă – o masă aşezată impecabil şi scăldată în lumina lunii, perfectă pentru o cină romantică.

Privită de unde se aflau ei, priveliştea era şi mai atrăgătoare. Datorită reliefului, masa părea să stea exact pe linia orizontului; tacâmurile şi celelalte obiecte erau aşezate într-o simetrie perfectă faţă de centru. La margini erau tacâmurile cu câte o cupă de vin roşu şi o sclipire a reflexiilor luminii lunii, apoi câte un candelabru în care prin nu se ştie ce minune flăcările lumânărilor nu s-au stins ci pâlpâiau jucăuşe. În sfârşit, exact la mijlocul mesei era o vază subţire cu un singur trandafir roşu în ea, deasupra căruia dăinuia chiar luna în toată splendoarea ei.

Ghiţă era în al nouălea cer de fericire când a văzut-o pe ea radiind de bucurie. Cu un gest galant, Ghiţă a ajutat-o să se aşeze. Fără să spună un cuvânt, cei doi au ciocnit paharele aruncându-şi pe furiş câte o privire plină de fericire şi un zâmbet. Liniştea şi farmecul dragostei lor nu era întrerupt nici de trecătorii care vedeau cum într-o ambiantă romantică de nemaipomenit  şi-au dat întâlnire un om şi o mătură cu eşarfă.

Ei la mare

5 Iulie, 2009 2 comentarii

Văzându-se pe malul mării, Ghiţă nu putea să creadă ochilor: peisajul, ambianţa şi circumstanţele îl făceau să se simtă în al nouălea cer de fericire. Nu că nu ar fi putut fi la o înălţime mai mare, dar 9 era cam pragul superior al tuturor numărătorilor lui Ghiţă. Deşi ştia că are zece degete la ambele mâini, prefera să numere de două ori câte cinci.

De ce nouă? Pentru că nouă la Ghiţă era cifra magică. Ca un numerolog bun ce nu era,  Ghită ştia foarte bine că şase beri plus trei seminţe erau destul ca să apară magia. Bibi (apărut cu o bere în urmă) făcea un gest magic şi memoria dispărea. Tot ce rămânea în urma magiei erau mahmureala şi vânătăile.

Acum, pe malul mării magia era alta. Alta pentru că Bibi nici nu mai reuşise să facă gestul magic şi acum dormea ca porcul, îmbrăţişat cu o sticlă. Era magia lor: a lui şi a ei…

Stăteau unul lângă celălalt, ea sprijinindu-se de umărul lui şi el ţinând-o tandru de mijloc. Soarele ieşea de după orizont de parcă ar fi făcut o baie în infinitul mării şi acum îi mângâia pe ei cu razele sale.

Văzând cum razele soarelui îi conturau supleţea corpului ei, Ghiţă deveni un pic gelos; i se părea că astrul îşi poartă razele pe trupul ei cu prea multă afecţiune. După puţin timp însă, îşi dădu seama cât este de ridicol să fie supărat pe soare. Până la urmă, ea era alături de el – Ghiţă şi nu de soare.

Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Îşi arătă evantaiul de dinţi într-un zâmbet larg şi i se păru că soarele păli. Răsuflă uşurat şi simţi cu plăcere unduirea corpului ei. Zâmbi din nou.

Atras parcă de o forţă necunoscută, se înclină spre ea şi îşi întinse buzele pentru a savura un sărut de neuitat…

–          Ghiţă, iar ai halucinaţii? .. se auzi pe neaşteptate glasul şefului. Nu te-am adus aici ca să pupi mătura!

Din nou despre ea

19 Ianuarie, 2009 Lasă un comentariu

Deşi neuronul îi vuia ca trenul, Ghiţă era fericit – a petrecut sărbătorile anume aşa cum a vrut: tot amarul care se acumulase în anul trecut, a fost înecat în alcool. Atât de mult încât s-a îmbătat până şi Bibi.
Dar nu ligheanul de alcool consumat, nici Bibi beat şi nici porcuşorul zburător nu sunt pe departe principalul motiv al fericirii lui Ghiţă. Fericirea lui Ghiţă se datora în totalitate ei… Da, anume ei pentru că acesta este primul an care l-au întâlnit împreună şi pentru el a fost ca o poveste – plimbările cu ea sub braţ prin parc sub clar de lună, după o zi de muncă erau pentru el o fereastră în altă lume, nemaivorbind de fiorii care-l treceau atunci când, scoţându-şi mănuşile din dotare el îi atingea încet trupul scăldat în razele argintii ale lunii. Supleţea ei, conturată de mângâierile argintului din lumina lunii îl făceau pe Ghiţă să înlemnească de admiraţie. Putea să se uite la ea ore întregi, fără să mai simtă frigul de afară sau să vadă oamenii care deja îl ocoleau făcând o mişcare rotativă cu degetul arătător la tâmplă.

Categorii:Saga lui Ghiţă Etichete:, , ,

Despre ea…

9 Septembrie, 2008 Lasă un comentariu

Altă viaţă la serviciu! „Chiar aşa, să moară Bibi!!” zise Ghiţă zâmbind când o văzuse. Avea o pasiune pentru ea… trăsăturile ei fine îi umpleau sufletul cu o căldură pe care vocabularul lui Ghiţă, vast cât gura sticlei de bere era incapabil să o descrie. Mâinile lui zgrunţuroase îi cunoşteau fiecare unduire a curbelor ei… o mângâia cu aceeaşi admiraţie frenetică cu care îi idolatriza pe Florin Salam, Adrian Copilul Minune şi alte zeităţi ale panteonului manelar. Într-un moment foarte rar de sclipire a raţiunii Ghiţă chiar îşi puse întrebarea groaznică: „Dacă ar apărea acum Florin Salam, oare nu mi-ar zice infidel din cauza dragostei pe care i-o port?” Căci o iubea mai mult decât iubise orice altceva pe lume… dar încă nu era gata să renunţe la idolii săi pentru ea…

Şi pe zi ce trecea, aceste gânduri îl apăsau din ce în ce mai tare şi mai tare, mai greu decât invidia tuturor duşmanilor. Doar când o avea pe ea lângă dânsul, uita de toate şi era fericit. Zâmbea încă de când o vedea la depărtare mărind din ce în ce mai mult pasul spre ea, pe măsură ce bătăile inimii îi creşteau din ce în ce mai tare…

Ea, ea îl aştepta tăcută şi nemişcată… ca oricare altă mătură.

Categorii:Saga lui Ghiţă Etichete:, ,
%d blogeri au apreciat asta: