Arhiva

Posts Tagged ‘înţelegere’

Răvașul

14 Martie, 2011 Lasă un comentariu

Ghiță își scărpină zgomotos câlții de păr de pe piept și deschise ochii.  Întinzându-și balele de pe un maxilar pe altul într-un căscat prelungit  urmat de un plescăit umed, își zise în treacăt că n-ar strica să se mai spele din când în când, cel puțin cât timp săpunul n-a prins încă la mucegai.

”Dar mai întâi și-ntâi de toate, să scriu”, își zise el cu hotărâre.

Alergând pe tărâmurile viselor noaptea trecută, Ghiță îți aduse aminte, așa prin somn, că a trecut ceva timp de când n-a mai schimbat o vorbă cu ai săi. N-ar fi fost asta o problemă, că oricând putea să-i sune; doar că, prin somn i s-a trezit pofta să scrie.

Nu înțelegea cum sau de ce, dar de când s-a trezit îl trăgea la scris mai ceva cum îl trage pe-un bețivan cu stomacul sensibil la ligheanul de lângă cap. Așa că, dând frâu liber impulsului liric, Ghiță porni scărpinându-și fesele în căutarea uneltelor potrivite pentru așa o trebușoară. Scotocind într-un colț parcă uitat de lume și scoase la lumina zilei pixul cu care nota scorul când bătea cărțile la bodega de după colț. Zâmbi la valul de amintiri pe care i le aduse pixul, apoi aruncă o privire iscoditoare prin jur – ”la bodegă scriam pe ce se nimerea, dar acum nu pot să trimit o scrisoare din ziar sau hârtie igienică”, cugetă el. Îi mai rămase ceva pagini din cartea de colorat care ar fi fost împlinirea ultimei tentative de scrisoare, dar nici aceasta nu putea fi folosită. ”Eram eu atunci beat fanfară, dar acum nu pot scrie pe foile astea că au desene”… își zise cu regret. Tot scotocind prin mormanele de gunoaie pe care le aducea acasă că doar de!, poate-or prinde bine!, Ghiță găsi, într-un final un caiet din care putea să valorifice câteva foi curate. Odată așezat la masă, porni să înșire rânduri-rânduri de răvaș.

”Vă salut cu drag, scumpii mei părinți de aici de unde m-au adus soarta, viața și nevoia! Sper să vă găsească acest umil răvaș voioși și sănătoși, tineri și vioi așa cum vă ține minte și inima mea și vă duce dorul. Aflați că vă scriu de dragul vostru și de dorul de a vă auzi de bine și nu din cauza unei nevoi sau, Doamne Ferește, orice altă pricină care ar întrista bunele inimi și luminoasele fețe ale dumneavoastră. Țin să vă spun de la început că feciorul dumneavoastră drag e bine și sănătos, ceea ce vă urez și vouă pentru mulți ani înainte! Duc aici în târg o viață bună și plină de împliniri alături de prieteni și persoane dragi…”

Timp de jumătate de oră, prins în momentul creației de muza lirică, Ghiță scrise cu zel povestindu-le la ai săi cum își petrece el timpul; cum  ziua, se lasă purtat de gânduri uneori mărețe, alteori pur și simplu visează aievea. Le spuse despre cum își petrece serile, purtând discuții filosofice cu un pahar de băutură la bodega de la colț; le spuse despre prietenia sa cu Bibi și cu bătăi întețite de inimă le spuse despre relația cu Alondra. Ca un fiu cumsecade, nu uită să includă o listă lungă a calităților ei, urmată de o asigurare că în viitorul apropiat le va face și lor cunoștință cu cea care ”îi luminează diminețile și-i îndulcește visele”.

În încheiere le trimise plecăciuni și urări de sănătate după care, așa cum a fost învățat la școală se apucă să citească scrisoarea de la cap la coadă ca să n-o trimită cu cine știe ce greșeli. Nici n-apucă bine să termine de citit primele fraze că se și îngrozi – abia de reușea să înțeleagă ce scrisese. Îngrozit de cât de urât îi devenise scrisul, Ghiță căzu pe gânduri. După câteva clipe scutură din cap și aruncă hârtiile.

– Mai bine le las un offline pe mess!

FII geniu… în revenire

22 Noiembrie, 2008 5 comentarii

Cuvânt înainte

Deşi, s-ar părea că în lumea de azi totul este relativ, tind să cred totuşi că prostia este absolută. Şi pe lângă aceasta, mai este şi incurabilă. Bineînţeles, pentru o persoană caracterizată prin cuvântul „berilă” gurile rele ar putea spune că există un leac – mormântul, dar nu acesta este subiectul de discuţie acum.

Subiectul propriu-zis este revenirea în vogă a colegului meu de facultate pe scena blogger-ilor cu un alt articol, pe acelaşi blog şi scris în acelaşi stil precum cel care a fost subiectul comentariilor mele. Concluziile (mele) la sfârşit.

Revenirea autorului de la tăcerea ruptă din Rai de pe nivelurile demiurgice ale existenţei cosmice pe plaiurile mioritice ale planetei noastre este acompaniată de un articol la fel de idiot ca şi cel despre care am vorbit mirific şi profund filosofic în care autorul în sfârşit lasă modestia omenească şi îşi recunoaşte condiţia care depăşeşte graniţete prostiei umane omenescului.

Mesajul luminatului este evidenţiat chiar în titlul aricolului „Sunt prea bun„. Restul articolului poate fi privit doar ca o prea scurtă enumerare a calităţilor prin care acesta iese din cadrul banalului şi poate percepe infinitul.

Precum Luceafărul, autorul reproşează umanului banal faptul că acesta nu-i acceptă condiţia de geniu. Însăşi cuvintele bufonului Luminăţiei sale,

„Nu am crezut vreodata ca o sa mi se reproseze lucrul acesta dar, iata ca se intampla. In momentele in care chiar imi doresc ceva anume ajung sa fiu prea bun, ajung sa domin si sa dau impresia ca sunt indestructibil. Culmea ironiei este ca asta ma duce in mod direct in imposibilitatea de a obtine acel lucru.”

denotă durerea cu care autorul percepe aceste reproşuri din partea celor care îi sunt dragi dar care nu îl înţeleg, ei fiind mai puţini buni decât dânsul.

Aici, se impune necesitatea unei paranteze pentru a menţiona simplitatea stilului. Pentru a nu-i răni pe reprezentanţii Homo Sapiens Sapiens cu fraze mult peste înţelegerea umană dar infinit de profunde, autorul recurge la o exprimare cât mai pe înţesul reprezentanţilor sus-numiţi, utilizând un limbaj de gară simplu şi bineînţeles, pentru o decodificare normală, intenţionat nu foloseşte cratima în particulele „s-a”. Neutilizarea cratimei rămâne un mister neelucidat până în momentul de faţă, existând câteva teorii care încearcă să-l explice, cele mai proeminente fiind:

  • uitarea/necunoaşterea regulilor gramaticale
  • sindromul YMU (Yahoo Messenger User) şi
  • efectul programării încă de la vârste fragede (4-5 ani, când autorul nu ştia nici măcar literele şi cifrele, dar ştia să folosească primitivele „drawline” şi „drawcircle”). Cercetările statistice demonstrează că simbolul „-” este foarte rar utilizat în scrierea codului-sursă.

Bineînţeles, pentru a demonstra cât de crudă poate fi omenirea la adresa geniului său, autorul prezintă câteva momente dureroase din viaţa sa, momente care probabil au rămas imprimate adânc în fundul sufletului.

Prima demostraţie a cruzimii omeneşti faţă de Divinitatea Sa, conform autorului, a fost din partea unei reprezentante a sexului frumos, cu care autorul a încercat „in cu toata inima” să ajungă să fie. Tirana şi demonica urmaşă a Evei, cea care se face vinovată de izgonirea oamenilor din Rai, în momentul culminant al altruismului autorului „cand dand tot ce aveam mai bun din mine” i-a insuflat prima umbră a decepţiei în tot ce este uman prin faptul că „a ajuns sa imi spuna ca : Esti exact ce mi-am dorit, dar nu stiu de ce cred asta, si nu e bine. Esti prea bun pentru mine.” Dar, jignirile tiranei nu  s-au terminat cu astea, ea „sa intors pe partea cealalta si a inceput sa planga, retezand in mine totul fix de la radacina.”, cum spune cu mare durere însăşi autorul.

Urmările acestui prim reproş au avut un efect catastrofal pentru autor. Suferinţele care au urmat acestui reproş sunt atât de groaznice, încât şi acum când mă gândesc la relatările autorului despre acestea mă trec fiorii. Din acest motiv, cer iertare cititorilor pentru a nu le include, dar fac aceasta tot cu gândul la binele lor, scutindu-i de ororile coşmarurilor cauzate de acele descrieri.

Totuşi, în măreţia nemărginită a sufletului său, autorul face din aceste suferinţe, în urma unei analize minuţioase, un alt dar grandios pentru omenire: el, în sfârşit elucidează misterul la care-şi bat capul cele mai luminate minţi umane – el nu doar reuşeşte să înţeleagă misterul firii de femeie, el chiar înlătură vălul de întuneric ce înconjura acest subiect şi stabileşte o lege a comportamentului, lege care le garantează bărbaţilor succesul într-o relaţie:

fetele se plictisesc daca nu se cearta macar odata la cateva zile, se oftica atunci cand nu pot sa te certe pe tine pentru ca ai facut nu stiu ce lucru stupid si asta pentru ca tin prea mult la tine, avand de fapt nevoie sa se descarce si nestiind cum sa o faca. Si cel mai important, atunci cand vad ceva cu adevarat valoros le este frica sa puna mana si sa se implice, daca il strica, sau daca nu este asa. Binenteles ceea ce fetele ,,cuminti” nu stiu este ca de acesti baieti de cele mai multe ori profita fetele mult mai putin ,, cuminti”.

Drept urmare a acestei noi legi a naturii, autorul a reuşit să-şi recapete încrederea şi dragostea sa pentru oameni şi să fie acceptat din nou printre nedemni, prin intermediul unei noi relaţii cu o altă urmaşă nedemnă a Evei, care s-a dovedit a fi nu doar tirană, ci şi egoistă. Aceasta a încercat să profite de bunătatea infinită a lui „ca sa obtina […] exact ceea ce vroia”.  Experienţa anterioară şi noua lege a naturii (probabil în curând cu un nou amendament) l-au condus pe autor destul de rapid la concluzia enunţată de el însuşi:

Eram prea bun ca sa nu imi dau seama ca asa va face tot timpul, si ca de fapt si de drept eu nu sunt bun decat ca o marioneta.

Picătura care a umplut gaura din apă, conform autorului, „a venit cand am incercat sa ma angajez la o firma”. Şeful de la firma respectivă, speriat de potenţialul şi cunoştinţele Ilustrului în domeniul respectiv, potenţial şi cunoştinţe pe care nici măcar infinitul nu le poate cuprinde, după un refuz grotesc trimis prin intermediul mrejei globale numită Internet, l-a mai şi jignit pe autor spunându-i că este prea bun pentru acel post.

Resemnat deja că trebuie să poarte povara condiţie de geniu printre oameni, autorul se reculege în înalturile filosofiei prea fine pentru înţelesul uman, lăsând la intrarea acestui templu întrebarea:

cum de am reusit sa supravietuiesc pana la varsta pe care o am ?

Deşi noi oamenii nu suntem în stare să patrundem în tainele ce dainuie la nivelul gândirii divine a autorului, totuşi suntem caracterizaţi de a căuta un răspus cât mai simplu pentru orice întrebare. Iar din miile de ani de experienţă a omenirii, unicul răspuns care poate servi drept cheie pentru pătrunderea în acest templu al necunoscutului şi revelaţiei vine probabil din cel mai banal colţ pământesc numit „coada vacii” şi sună cam aşa:

Prost să fii, noroc că eşti!

Despre Bibi…

10 Septembrie, 2008 2 comentarii

Bibi era altă poveste… Ghiţă nici nu mai ţinea minte coma alcoolică de când s-a cunoscut cu Bibi. Memoria sa, deşi conservată totalmente în alcool a început să putrezească în locul în care păstra informaţia despre cum s-au cunoscut cei doi. Unicul lucru pe care şi-l aminteşte Ghiţă este salonul de spital şi moaca lui Bibi, dar din prima clipă când l-a văzut, Ghiţă a înţeles că între ei se naşte o prietenie de durată.

Şi într-adevăr din acea zi, ei erau de nedespărţit. Bibi, desigur i s-a prezentat lui Ghiţă. Avea un nume oarecum straniu, Delerium Tremens şi Ghiţă, a cărui capacitate de percepţie nu era mai mare decât a unui dop de şampanie i-a spus pur şi simplu Bibi.

Bibi a adus lumina în sufletul lui Ghiţă şi a devenit pentru el un adevărat mentor şi cel mai bun prieten. Orice nu făcea Ghiţă, întotdeauna se consulta cu Bibi, care era mereu aproape şi de fiecare dată îi dădea sfaturi din ce în ce mai înţelepte.

Cei doi se înţelegeau perfect; îşi cunoşteau fiecare părticică a sufletului şi precum adevăraţii prieteni întotdeauna îşi spun adevărul aşa şi ei nu aveau secrete unul faţă de altul. Ghiţă era în culmea fericirii când după ce i-a spus lui Bibi că nu a avut niciodată un porc zburător drept prieten imaginar, acesta i-a răspuns:

– Prietenia noastră e pe viaţă…

%d blogeri au apreciat asta: