Poiana condamnaților

Capitolul I. Pe altă potecă

Ghiță a ridicat capul spre cer. Deși era multă lumină și ziua părea în toi el știa totuși că amurgul e aproape. Vedea asta în umbrele alungite ale brazilor întinse pe bolovanii de granit, umbre care se întindeau văzând cu ochii de parcă vreau într-adins să treacă peste partea luminată a pietrelor de granit care le serveau drept suport pentru a se ascunde de razele soarelui.

Oboseala începea deja să-și spună cuvântul apăsându-i greu rucsacul pe umeri și scurtându-i pasul. Decis s-o ia mai repede la picior, Ghiță porni ca dintr-o zvâcnire a trupului pentru a profita de inerție. Ajunsese pe o potecă ce trecea pe la marginea a două păduri separându-le aidoma unui râu sau lanț muntos care taie un continent în două. În stânga sau erau copacii de foioase: stejari, ulmi și frasini falnici își întindeau coroanele stufoase umbrind în jurul lor un cerc larg arareori întrerupt de câte-o rază răzleață care curgea dezmierdător prin frunzișul stufos răsfrângându-se ca o cascadă luminoasă de ramurile groase. Printre copaci, într-un spațiu larg se juca lumina invitând la voie bună și voioșie multitudinea de păsărele care, scăpate de toropeala zilei s-au înviorat în adierea răcoroasă a amurgului și ciripeau de zor.

Pe cealaltă parte se întindea o pădure de conifere deasă ca peria. Întrecându-se parcă, copacii înghesuiți se întindeau lacom către lumină încercând totodată să-și facă loc în îmbulzeala groaznică din jur dând din coate cu ramurile lor țepoase dar tot în zadar – aceeași înghesuială-i făcea pe brazii vecini să stea pe loc neavând altă direcție de mișcare decât în sus. Tulpinile lor drepte ca lumânarea care porneau din stratul uniform de ace uscate întins la rădăcini emanau o simetrie puternică până la durere de ochi. Pâsla de coroane și miriadele de ace cărnoase nu lăsau nicio șansă vreunei raze de soare să atingă covorul de ace căzute ce acoperea pământul scufundat într-o umbră seculară și statornică în care se topea orice sunet inspirat de lumina dătătoare de viață care domnea în partea stângă. Toropeala unei zile aride venea acolo ca să se dizolve în aerul răcoros și umed lăsând în urma sa doar câteva rotocoale ușoare de aburi cu miros de rășină.

Tot mergând pe muchia dintre cele două lumi, în linie dreaptă de parcă a fost trasată astfel din adins, Ghiță a ajuns înaintea unui stejar crescut fix în mijlocul potecii. Era prima deviere de la linia dreaptă de când a făcut primii pași pe această potecă. S-a uitat în treacăt la stejarul care i-a răsărit pur și simplu în drum.

Era un copac bătrân; nu-și putea da seama câți ani ar avea deși asta a fost prima întrebare care i-a trecut prin minte. Și-a spus – mult peste o sută – uitându-se la trunchiul colosului din fața sa. Era o tulpină groasă și impunătoare ca o coloană din templele romane iar coroana își întindea învingătoare jumătate din cercul său peste hotarul impus de poteca dintre cele două păduri. Lângă el, brazii deși la fel de semeți ca și în toată pădurea din dreapta stăteau cuminți într-un semicerc la o distanță care sugera un fel de respect și recunoștință pentru veteranul ce-și întindea coroana la soare.

Ajuns la umbra titanului cu frunze lobate Ghiță a simțit și mai tare apropierea amurgului. Doar după câteva clipe de stat s-a simțit învăluit de aburul răcoros și înmiresmat care începea să câștige din ce în ce mai mult teren acum când lumina soarelui nu mai avea aceeași putere pe care o are în toiul zilei.

Profitând de răgaz, Ghiță aruncă agale o privire în față și descoperi oarecum mirat că de la stejar înainte cărarea se bifurcă în două poteci separate: una în continuarea celei pe care a venit mergea tot înainte pe marginea dintre cele două păduri iar cealaltă, un pic spre stânga sa, se prefigura cu o trecere printr-un aluniș. Ghiță nu știa ce să facă și încotro s-o apuce: la stânga prin aluniș sau tot înainte? Nu mai fusese niciodată pe aici așa că nu avea luxul de a alege drumul pe care l-ar fi știut deja. Trebuia totuși să ia o decizie; seara venea cu pași repezi și nicăieri prin apropiere nu putea găsi un loc unde să pună cortul. Se mai uită încă o dată la fiecare dintre cele două poteci care începeau de la stejar căutând parcă de la ele o sugestie încotro să apuce. Spre stânga, alunișul, ca un perete verde îi oferea o deschizătură aidoma unei porți întredeschise și care dădea într-un culoar format și acoperit de crengi și frunze, culoar ce se pierdea în întunericul umbrei și al luminii deja cenușii. În față, o deschidere largă printre cele două păduri, scăldată și ea în cenușiul amurgului. Decizia era clară:

  • Înainte, că înainte era mai bine și-a spus Ghiță și a pornit hotărât. Acum trebuie doar să găsesc un loc bun pentru popas; e clar că nu am cum să ies azi din pădurea aceasta.

Cu aceeași hotărâre smuci încă o dată trupul și păși mai departe pe coridorul larg dintre cele două păduri. Cu un pas destul de alert după o zi întreagă de mers pe jos mai străbătu încă vreo cinci sute de metri. De acolo poteca cotea brusc la un unghi de nouăzeci de grade. O dată cu schimbarea de direcție a venit și schimbarea de peisaj – pădurea de conifere rămânea în continuare de partea dreaptă a potecii de parcă aceasta ar fi demarcat un gard invizibil care împrejmuia copacii înghesuiți; foioasele însă au ajuns să cedeze teren. Acum Ghiță avea în față o poiană foarte largă, elipsoidală, în capătul opus al căreia nu se mai putea distinge clar o separare între foioase și conifere. Nici poteca nu se mai vedea; se termina brusc la începutul covorului de iarbă întins pe terenul drept ca-n palmă. Pe partea stângă mai era o fâșie subțire de copaci în spatele cărora se înălțau două stânci atât de apropiate încât puteai spune că au fost cândva una singură. Spațiul dintre ele era străpuns de o rază a apusului care se înălța spre cer vestind că astrul diurn se pregătește de culcare.

Văzând-o cum se înalță, Ghiță s-a pus pe calculat. Stând un pic pe gânduri și-a dat seama că nu are prea mult timp la dispoziție așa că a pornit în grabă să scoată cortul din rucsac și să-l întindă. Imediat ce-a terminat a adus o mână de vreascuri și câteva lemne mai groase; după o jumătate de oră, când seara se lăsase deja pe deplin, în oala de drumeție aburea deja un ceai de plante.

Capitolul II. Cealaltă poiană

Rezemat cu spatele de-un copac, Ghiță sorbea agale din cana cu ceai și admira, pe cât îi permitea pâlpâitul flăcării de la rug, împrejurimile. Și-a pus cortul între doi copaci chiar la mijlocul distanței dintre cele două puncte îndepărtate ale poienii. În fața sa, pe cealaltă parte a luminișului avea perdeaua de conifere care în semiobscuritatea luminii de la rug semăna mai mult cu un perete de întuneric. Pe partea dreaptă era poteca pe care venise; la lumina zilei s-ar fi văzut și colțul pădurii după care a cotit ca să ajungă aici. Acum însă era întuneric. Și liniște; o tăcere ca de mormânt domnea peste tot; nu se auzea nicio vietate, nicio frunză nu foșnea în vânt. De fapt, nici vântul nu bătea; singurele mișcări perceptibile erau pâlpâitul flăcărilor de la foc și licăritul puzderiei de stele de pe cer.

Oboseala de zi, liniștea, aerul răcoros și căldură ceaiului i-au provocat lui Ghiță o stare de moleșeală; stătea complet relaxat sorbind încet din cana aburindă în timp ce în cap i se forma o simbioză a două gânduri vagi – unul de admirație a frumuseții naturii și celălalt – mai clar – că trebuie să se culce.

  • Dacă nu mă ridic acum de aici, nu mă mai ridic până dimineață!, și-a spus. A cântărit, timp de câteva clipe posibilitatea de a dormi afară dar i s-a părut prea răcoare; de altfel și poziția sa, deși foarte comodă pentru șezut nu era însă la fel de potrivită pentru dormit.
  • În plus, își continuă gândul cu glas tare, cortul e impermeabil; și deși cerul e înstelat cine știe cum se schimbă vremea? N-aș vrea să mă trezesc la o bucată de noapte doar ca să intru în cort; mai bine mă duc de pe acum.

Zis și făcut – a băut dintr-o înghițitură ceaiul rămas în cană și a intrat în cort unde, de îndată ce s-a întins a și adormit buștean.

S-a trezit speriat, înconjurat de un vacarm cumplit; privea năuc în juru-i și nu putea să-și dea seama ce se întâmplă. Afară bătea vântul atât de tare încât pereții cortului se zbăteau în rafalele puternice pocnind de parcă ar fi fost scuturați de către cineva.

  • O fi vreo furtună? s-a întrebat Ghiță după ce s-a mai trezit un pic din beția somnului. Dar totuși, ce-i cu zgomotul de afară și de la ce vine?

Împins de curiozitate s-a pornit în patru labe până la intrarea în cort pentru ca mai apoi, o dată ieșit din cort să se îndrepte pentru a arunca o privire în jur. Întors către spatele cortului, spre crăpătura dintre stânci a rămas mut de uimire: imediat după ele, un roi uriaș de ciori zburau în cercuri concentrice într-un unison atât de pronunțat încât păreau niște frunze negre purtate în aer de-un uragan, lăsând în mijlocul lor un tub de aer și marcând aidoma unui compas locul în jurul căruia purtau un văl negru făcut din tăciunele aripilor lor, printre care se strecurau cu sclipiri tăioase de gheață picături din lumina palidă a lunii pline.

Scânteia de curiozitate stârnită mai înainte a ațâțat vâlvătaia usturătoare care-l îndemna să meargă spre epicentrul tornadei sateliților nopții; ”ce-o fi acolo?” se întreba cu tragere de inimă aproape irezistibilă de a merge și descoperi singur. Pe de altă parte, frica de necunoscut și grandoarea acelui ciudat spectacol al naturii îl țineau proptit locului ca pe-un copac cu rădăcini adânci în bătaia vântului. Astfel, nemișcat ca o stană de piatră, Ghiță privea dintr-o parte, parcă simultan, atât dansul ciudat al miilor de ciori cât și lupta lăuntrică între curiozitate și frică.

Și ar fi stat mult și bine așa dacă la un moment dat ciorile nu s-ar fi potolit brusc; ca la comandă, acestea au încetat să mai scoată vreun sunet. O liniște absolută s-a lăsat iar peste împrejurimi, nu se auzea nici măcar un foșnet de frunze; toate ciorile au coborât în grabă fără să facă vreun zgomot după stânci.

Atunci când liniștea a pus din nou stăpânire pe pădure noua senzație de calm l-a învăluit brusc destrămând frica apăsătoare cu senzația de încredere vagă dată de nemișcarea a tot ce-l înconjura, atunci curiozitatea a ieșit învingătoare din luptă și Ghiță a pornit precaut spre trecătoarea dintre cele două stânci.

N-avea mult de mers dar nici n-a numărat pașii; a mers în linie dreaptă printre tulpinile groase ale copacilor înalți până a dat de pereții de piatră ce conturau o trecătoare strâmtă. La capătul acesteia – o fâșie îngustă de arbori și arbuști care conturau o altă poiană sub forma unui semicerc înconjurat de un perete de piatră format prin prăbușirea unui platou. Pe cealaltă parte se vedea întunericul unei prăpastii prin care pluteau în abundență clăbuci denși de ceață.

O frică instinctivă, o reminiscență a celei care mai înainte se lupta înverșunat cu curiozitatea sa, nu-l lăsa să iasă din întunericul protector al fâșiei de copaci. În timp ce se frământa, trecându-și greutatea corpului de pe-un picior pe altul, șovăind să facă un pas înainte, de undeva de sus, de pe vârful zidului muntos o cioară a scos trei strigăte scurte și stridente oglindite apoi de ecoul umed. Ghiță a rămas pe loc; simțea că urmează să se întâmple ceva și instinctul de autoconservare, schimbând prioritățile, a trecut deja întunericul pădurii în zona de siguranță; zonă din care nu-l lăsa să iasă.

Instinctul nu l-a înșelat; în câteva momente rotocoalele de ceață din prăpastie au început să se agite într-un mod nenatural. Precaut, Ghiță s-a ascuns după tulpina unui copac fără însă, să scape din ochi poiana și tot ce se petrecea acolo. După alte câteva momente, ceața s-a despărțit în două formând o deschidere spre adâncul prăpastiei de unde, suflând aburi groși pe nări au ieșit patru cai purtând fiecare câte-un călăreț.

Imediat ce-au ieșit din ceață, călăreții s-au oprit să cerceteze locul, timp în care Ghiță a avut ocazia să-i vadă mai bine.

Capitolul III. Cei patru călăreți

La oricare dintre ei nu s-ar fi uitat nu putea să găsească foarte multe elemente normale; călăreții erau de fapt patru ființe care aduceau cu oamenii doar prin conturul vag al siluetei. O trăsătură comună totuși ieșea în evidență la toți patru: deși la început Ghiță a crezut că au ieșit din ceață cu tot cu clăbucii acesteia sau cu aburul cailor înfierbântați de la alergat, acum își dădea seama că atât din cai cât și din călăreți ieșea în continuu un fum semi străveziu care-i învăluia pâlpâind permanent în răcoarea nopții și distorsionând imaginea din spatele lui făcând atât caii cât și pe cei care-i călăreau să pară și mai mult din altă lume.

Primul călăreț, întronat sfidător pe un cal alb, țanțoș purta o mantie albă. Fumul ce-l învăluia, și el de-un alb-palid, transforma albul imaculat al hainelor sale și al calului său într-un alb stins, sterp; prima senzație a lui Ghiță la vederea acestuia fiind apăsarea neplăcută a amintirii holurilor lungi din spitalele vechi cu pereții văruiți. În mână călărețul ținea un arc impunător sculptat dintr-un lemn tare, cu ornamente atât de frumoase încât la prima vedere părea să fi fost împletit din mreje tinere și vânjoase care au crescut răsucite special pentru arcul pe care-l alcătuiau. Arcul era încordat la maxim, între cele două capete ale sale vibrând la cea mai mică atingere o cordelină argintie. Pe cap călărețul alb avea o coroană mare de aur, cu șase creste uniforme și ascuțite ca vârfurile de sulițe.

Al doilea călăreț avea un cal roșu ca para focului, culoare care făcea meandrele de fum ce ieșeau din el să pară adevărate flăcări care jucau pe întreg corpul calului și se ridicau pe tunica de aceeași culoare roș-aprinsă a călărețului. În mână acesta ținea o sabie și ea roșiatică dar care nu avea luciul rece al metalului ci mai degrabă o sclipire mată de parcă ar fi fost făcută dintr-un os lustruit.

Ghiță l-a privit mai îndelung – în mod ciudat călărețul nu avea o teacă pentru sabia sa. O ținea permanent în mână ca și cum ar fi fost gata să atace pe cineva în orice moment iar sabia învăluită în același fum roșiatic părea să ardă ca o torță cu flăcări arămii.

Cel de-al treilea călăreț împreună cu calul său erau cei mai siniștri. În primul rând din cauza culorii – un negru abisal care înghițea nemilos orice scânteie de lumină și răspândea în jurul său un nor de întuneric atât de pronunțat încât Ghiță îl percepea ca pe o pată de întuneric în întunericul nopții. În mână ținea un lanț gros de un gri-ruginit care se ridica răsucit până la umăr pentru ca mai apoi să atârne în câteva bucle făcute în cruce de pe-un umăr pe altul.

În sfârșit, al patrulea călăreț, călare pe-un cal galben-vânăt era singurul căruia Ghiță nu-i putea vedea fața. Acesta purta o robă lungă, neagră, cu glugă ascuțită și trasă mult peste cap. În mâna osoasă și palidă acesta ținea o coasă pe care, deși era la o distanță considerabilă, Ghiță distingea clar linia tăișului ce sclipea ca un argintiu de semilună pe fundalul gri al restului lamei.

Acesta din urmă, după ce scrută și el poiana, a ridicat coasa pe care-o ținea în mână și a lovit cu capătul cozii într-o piatră scoțând un tunet asurzitor care a stârnit din nou cârdul de ciori făcându-le să se înalțe în văzduh și să-și reia zborul în cercuri concentrice. De data aceasta însă, din mijlocul lor s-a desprins una care a început să coboare vertiginos spre poiană. La un metru de pământ, scoțând un mic nor de fum, aceasta s-a transformat într-o femeie cu aripi și ochi roșii ca jăratecul.

Făcând câțiva pași repezi din inerția zborului ea s-a oprit în cele din urmă la o distanță mică de cei patru făcând o scurtă plecăciune la care ei au răspuns tăcuți cu câte-o înclinare a capului. Apoi, călărețul roșu, cu o voce puternică rosti:

  • Să începem!
Capitolul IV. Procesul

Din nou o lovitură de tunet scoasă din coada de coasă izbită puternic în piatră și din aceeași deschizătură de unde apăruseră mai devreme cei patru au mai ieșit doi inși.

Primul, ferecat în lanțuri avea gâtul prins în butuci care-i țineau atât capul cât și mâine. La picioare avea cătușe late prinse între ele de un lanț gros care nu-i permitea să facă decât pași mărunți. La mijlocul lanțului, o za mai mare unea încă un lanț de mijlocul butucilor astfel încât cel încătușat stătea îndoit la mijloc, cu gâtul drept putând doar să vadă pământul din fața picioarelor sale.

Imediat după acesta, venea și al doilea ins. Îmbrăcat în haine ponosite cel de-al doilea tip avea o față ștearsă, bătrână și ursuză. Purta o barbă deasă care-i acoperea foarte mult din față și care se oprea brusc un nas acvilin. În ochi îi strălucea o scânteie slabă, aproape stinsă. În mâna stângă ținea lanțul de la butucii celui din față iar în dreapta avea un toiag cârn și noduros cu care-l lovea pe cel dinainte o dată la câțiva pași pentru ca acesta să meargă mai repede. Primind lovitura, primul gemea și întețea pasul dar de îndată ce reușea să depășească un anumit ritm cel din urmă îl și trăgea înapoi de lanț, oprindu-l și aplicându-i apoi încă o lovitură de toiag.

În acest ritm, ciudata procesiune a ajuns în fața celor patru călăreți și în stânga femeii care văzându-i s-a dat într-o parte. Ajunși acolo, bărbatul din spate a tras puternic de lanț ca să-l oprească pe cel din față după care, de îndată ce primul s-a oprit, cu o lovitură puternică de toiag peste picioarele celui din față l-a obligat pe acesta să îngenuncheze după care, a făcut un pas în față și a apăsat cu piciorul pe butuci astfel încât primul să stea cu capul plecat lipit de pământ.

După ce primul bărbat a fost îngenuncheat și al doilea a rămas cu piciorul pe butucii primului, călărețul galben-vânăt a întors capul spre femeia înaripată și i-a spus:

  • Ida, arată-ne!

Aceasta a început să se apropie de cei doi și cu fiecare pas pe care-l făcea ochii îi deveneau din ce în ce mai strălucitori iar mâinile din ce în ce mai transparente și luminoase, dematerializându-se și transformându-se în energie pură. Ajunsă lângă cel îngenuncheat, la rândul ei, s-a lăsat și ea într-un genunchi. Cu o mișcare bruscă, Ida și-a înfipt mâinile sale luminoase în trupul celui plecat la pământ – mâna stângă în cap iar mâna dreaptă mai jos de plămâni, în dreptul inimii, la care bărbatul îngenuncheat a scos un țipăt neomenesc. Din locurile unde-și înfipse Ida mâinile cât și din nas, urechi și gură au țâșnit raze de-ul albastru palid care făceau țipătul celui de jos să sune și mai nepământesc, cu note metalice.

Mișcându-și un pic mâinile, de parcă ar fi căutat ceva anume, Ida a scos într-un sfârșit din trupul bărbatului două sfere care luceau printre degetele ei semitransparente. De îndată ce sferele au părăsit corpul din care-au fost scoase acesta s-a prăbușit la pământ fără nicio mișcare. Între timp Ida s-a întors cu fața la cei patru călăreți, și-a depărtat un pic mâinile în lături pentru ca mai apoi, cu un gest brusc, să ciocnească cele două sfere în fața sa și depărtând din nou mâinile să formeze între ele un disc luminos, albăstriu și semiopac pe care-l ridică în dreptul capului său ca să poată fi privit cu atenție și ușurință de către cei patru călăreți.

Ochii i s-au aprins din nou și începu să vorbească:

  • Acesta este Alexander Varus, de profesie avocat. Născut din părinți negustori a început de la o vârstă fragedă, fiind ucenic în băcănia părinților, să înșele clienții. La șaisprezece ani a refuzat să o ajute pe propria mamă lăsând-o pe aceasta să moară în chinuri fără ca el să cheltuie un ban pe doctori. Și-a înșelat mai târziu tatăl îmbătându-l și făcându-l să-i doneze toată averea sa; a doua zi l-a dat afară din propria casă lăsându-l să piară înghețat pe-o alee lăturalnică în iarna aceluiași an. Treisprezece ani mai târziu își vinde singura fiică pentru o deciziie favorabilă în cazul care avea să-i dubleze averea. Moare doi ani mai târziu înecat cu un os în urma unui pariu pe zece galbeni.

Spunând acestea, Ida strânse din nou mâinile făcând discul luminos din ce în ce mai mic până ce îl separă din nou în cele două sfere luminoase pe care le și băgă înapoi în corpul lui Alexander tot în aceleași locuri din care le-a scos, făcând trupul acestuia să tresară și pe el să-și vină în fire.

Capitolul V: Pedeapsa

Timp de câteva zeci de secunde cei patru călăreți au rămas tăcuți aruncându-și din când în când câte o privire între ei de parcă purtau o conversație pe care doar ei o puteau auzi. La un moment dat, toți patru și-au întors din nou privirile spre Alexander Varus iar călărețul alb vorbi:

  • Alexander Varus, pentru lăcomia ta din timpul vieții noi îți vom potoli setea de avere cu aur topit. Ridică-te și primește-ți pedeapsa!

Spunând acestea, călărețul a întins mâna materializând din fum un pocal mare în care clocotea aur.

Atunci, străjerul lui Alexander și-a apucat toiagul și a lovit pe rând cătușele de la picioare și butucii acestuia care au și căzut imediat jos dându-i posibiliatea celui ferecat să rămână în patru labe. Apoi, cu o smuncitură, străjerul l-a apucat de păr și l-a tras câșiva pași în față ca să ajungă sub pocalul călărețului alb, după care a mai tras o dată de păr ca să-i dea capul pe spate.

Abia atunci Alexander a apucat să-și vadă judecătorii și Ghiță, necătând la întunericul nopții și la distanța ce-l despărțea de Alexander Varus, a văzut clar în ochii acestuia o groază de nedescris. Ajuns însă sub pocalul în care clocotea aurul, Alexander, făcând un ultim efort, s-a smuncit lăsând în mâna străjerului o buclă mare din părul său și a început să alerge spre trecătoarea dintre cele două stânci, pe unde venise și Ghiță, lăsându-i pe cei patru să se uite în urma sa.

N-a făcut însă nici cincizeci de pași și călărețul vânăt a schițat o mișcare înainte evaporându-se într-un nor de fum pentru ca într-o fracțiune de secundă să apară în dreapta lui Alexander. A întors brusc calul tăindu-i fugarului calea, și-a ridicat coasa și lăsând o dâră de lumină reflectată de pe lama acesteia l-a străpuns de sub coaste, scoțând vârful pe lângă clavicula dreaptă.

În același moment alături au apărut și ceilalți călăreți din câte-un nor de fum. Cu o smuncitură de coasă, călărețul vânăt l-a tras pe Alexander spre sine doar atât cât acesta să-și lase capul pe spate din inerție. Imediat, călărețul alb a și început să-i toarne aurul clocotind pe gură.

Ghiță nu mai putea face față imaginii calvarului groaznic al lui Alexander care țipa amarnic de durerea de la coasă și de arsurile de la aurul care-i îneca vocea, îi pârjolea trupul și începea deja să se scurgă de pe coasă în jos. Cu părul măciucă și amuțit de spaimă Ghiță a rupt-o la fugă spre cealaltă poiană scoțând un foșnet dintr-un tufiș. În urma sa a auzit glasul călărețului vânăt:

  • Lăsați-l! Noaptea e scurtă iar noi îi mai avem și pe ceilalți șase…
Anunțuri

De 8 martie

Partea II

Fără să știe de ce, Ghiță s-a așezat lângă necunoscut:

– Și, a întrebat șovăitor, ce s-a întâmplat cu ea?

– Păi, stai să vezi! Ieri, am vrut și eu, ca tot omul, să o fac să se simtă specială de opt martie. Așa că, dis de dimineață am început să mă pregătesc cum știam eu mai bine și am zis să încep cu micul dejun în pat. Așa că, m-am trezit cu noaptea-n cap, când ea încă dormea și m-am dus tiptil la bucătărie. O dată ajuns acolo, fă mâncare dacă poți! Caută oale, caută farfurii, cotrobăie prin sertare după o lingură – parcă le-a ascuns din adins de cu seară, frate! M-am învârtit ca o curcă chioară prin bucătărie tot căutând câte-un fleac de ustensilă câteva ore!..

– Hm.., l-a întrerupt Ghiță – după cum se vede, nu dai prea des pe la bucătărie…

– Cum să nu?! Că doar, unde crezi că mănânc, la restaurant? Însă eu nu am treabă cu gătitul; de gătit gătește nevastă-mea…

– În fiecare zi?

– Păi nu? se uită mirat necunoscutul. Și cum îți spuneam, m-am tot răsucit prin bucătărie până când, într-un sfârșit am reușit să încropesc un dejun cât de cât și când să mă pornesc să i-l duc în pat, ce să vezi? – ea deja se trezise și se pornea spre bucătărie.

– Și ce-ai făcut?

– Ce era să fac? Am ieșit și eu tava în față, i-am spus că i-am pregătit dejunul și să se ducă înapoi în pat să i-l aduc. Să vezi ce fericită era!, făcu necunoscutul o pauză ca să-și tragă răsuflarea.

– Păi și atunci de ce-o tot înjuri pe stradă? întrebă Ghiță confuz. Nu așa voiai să fie?

– Stai că n-am terminat, continuă necunoscutul. După asta, m-am dus să-i cumpăr și un buchet de flori că de! cum să nu-i dai unei femei flori de opt martie? Și la florărie, ia ghici?! Ditamai coada, că doar nu numai eu m-am gândit să cumpăr flori de opt martie. Și ce scumpete, dom’le! Am dat un pumn de bani pe un buchet amărât de flori, buchet pe care înainte îl luam cu câțiva lei…

– Câțiva lei? interveni din nou cu mirare Ghiță. De unde ai cumpărat tu flori cu așa preț și ce fel de flori erau alea de costau atât de puțin?

– Ei na, nu chiar câțiva lei, recunoscu celălalt cu o oarecare vinovăție. Dar, trebuie să recunoști, au crescut mult prețurile la flori față de anul trecut!

Ghiță s-a luminat un pic la față:

– Să înțeleg că nu i-ai mai dăruit soției tale un buchet de flori de anul trecut? a întrebat el cu un ton retoric; știa răspunsul dar nu se putea abține să nu întrebe…

– Păi nu?, cu aceeași mirare în priviri răspunse interlocutorul său. Adăugă apoi, după o pauză scurtă, zeflemitor, cu un pic de mândrie și înfumurare – nu sunt eu din ăia care dăruiesc flori…

”Da…”, își spunea în sinea sa Ghiță întorcându-se cu gândul la clipa în care l-a caracterizat pe interlocutorul său drept potrivit; oare de ce-a ales acest calificativ? Reveni totuși lângă necunoscutul de alături și deja hotărât să afle restul istorioarei, întrebă:

– Și, mai departe ce-ai făcut?

– Ce-am făcut?! Am pornit să-i cumpăr cadou  – de la un magazin de bijuterii; am stat și acolo la coadă și bineînțeles, am lăsat și acolo un lighean de bani dar mi-am zis că na!, o dată-i opt martie.

– Și apoi?.. întrebă Ghiță parcă voind să scoată mai repede deznodământul.

– M-am întors acasă, cu buchetul și bijuteriile și când să i le dau – ce să vezi? A pus nevastă-mea o falcă-n cer și una-n pământ de zici i-am scuipat în borș nu alta! Supărată foc, nu mai vorbește cu mine iar eu stau și nu înțeleg de ce? S-a dus pe apa sâmbetei și cina în lumina lumânărilor… După ce m-am chinuit atât și am dat o găleată de bani pe flori și cadouri nu-mi spune nici măcar un mulțumesc? De ce?

Ghiță zâmbea triumfător – a ghicit, mai bine zis a presupus corect că istoria va ajunge aici. Nu înțelegea însă cum de nu-și dădea interlocutorul său seama care era răspunsul la întrebarea lui? Voi totuși să se asigure:

– Și tu chiar nu înțelegi de ce s-a supărat soția ta? întrebă cu mirare.

– Habar nu am!.. Mai ales după ce m-am chinuit atât, nu văd de ce-ar fi supărată pe mine?

– Păi tu crezi că dacă îi dai flori și bijuterii de opt martie asta va recupera pentru tot restul anului când o ții sclav la bucătărie? Femeii trebuie să-i acorzi atenție permanent, nu doar de opt martie!

De 8 martie

Partea I

A doua zi după 8 martie, dis de dimineață Ghiță trăgea intens de coada târnului și înjura de zor. Înjura cu atâta ardoare încât un trecător simplu ascultându-l și-ar fi zis că s-a născut din bunei birjari, părinții i-au fost lucrători pe șantier iar el a trăit toată viața la ușa cortului.

– Mama voastră de cocalari ordinari ce sunteți! Nici măcar de 8 martie n-ați putut să vă scoateți pițipoancele altundeva decât la spart semințe în fața blocului. Bă!, ar râde și șobolanii de voi dar na, animalele-s blânde cu proștii! bolborosea el măturând.

Totuși, efortul fizic depus de dimineața devreme i-a pus sângele în mișcare și mișcarea accelerată a lichidului purtător de viață a acționat ca un inhibitor al avalanșei de ură iar consecința directă a acestei inhibiții a fost o scădere drastică a debitului verbal. Până la urmă, el nu era nici Napoleon și nici cine știe ce savant ca să poată face două lucruri simultan. Și, deși i-ar fi plăcut să mai debiteze pe această temă, necătând la faptul că discuția lui era mai mult un monolog, spiritul rațiunii l-a adus cu picioarele pe pământ reamintindu-i că, din nefericire, este plătit pentru prestare de servicii de salubrizare și nu pentru discursuri publice. ”Păcat” – și-a spus încleștând îndârjit din dinți și trăgând apăsat târnul stufos care ducea în față o avalanșă de coji de semințe și lăsa în urmă un mic norișor de praf. ”Mai lipsesc niște fulgere și am o microfurtună aici ”, zâmbi Ghiță. S-a oprit dându-și seama că o dată cu acest ultim gând, efortul i-a alungat și ultima suflare din ura care mai adineaori clocotea în el ca lava la gura unui vulcan.

– Dar, dă-o dracului! și-a spus Ghiță de ciudă că ura pentru cei care l-au făcut să lucreze atât de mult dispărea anume din cauza amarului de treabă pe care avea s-o facă.

– Să știi că ai dreptate, bre! – luat prin surprindere, Ghiță a tresărit; nu se aștepta ca la ora asta să fie cineva prin preajmă, cu atât mai mult să-l și asculte așa că l-a scrutat din cap până-n picioare pe interlocutorul său. Era un om în floarea vârstei, nici prea zdravăn nici firav din fire; nu avea niciun semn distinctiv pe față sau pe porțiunile vizibile ale corpului; ”Potrivit…” și-a zis el, fără să știe de ce a ales anume acest calificativ.

Între timp, interlocutorul său, a interpretat privirea sa atentă și tăcerea drept un semn de atenție și un îndemn de a continua:

– Nici nu-și dă seama cât m-am chinuit! – continuă necunoscutul. O grămadă de bani cheltuiți și pentru ce?

”Ce-o fi cu el?” Se întreba Ghiță între timp? ”O fi beat sau drogat? Sau poate pur și simplu îi zboară țiglele de pe acoperiș ca un stol de rândunele? De lucid parcă-i lucid; unul cu mintea la păscut s-ar fi cunoscut cred…”

– Și toată ziua am alergat prin oraș după flori și lumânări și ea, ingrata să-mi facă una ca asta? – își continua necunoscutul tirada în timp ce Ghiță simțea că intră ușor într-o stare de nervozitate agitată – nu știa despre ce vorbea străinul acesta și nici n-ar fi trebuit să-i pese; în mod normal l-ar fi lăsat să vorbească singur ”…pân-o face-un nod în limbă..” și și-ar fi văzut el însuși de bombăneala sa înjurându-i printre dinți pe cei din cauza cărora în această auroră umedă și răcoroasă trebuia să tragă târnul dar necunoscutul a reușit să-i trezească o curiozitate care acum îl rodea cum roade-un burghiu în lemnul slab și acea curiozitatea îi dădea și starea de agitație nervoasă. Nu vrea să-i pese dar îi păsa și nu știa de ce; și ar fi aflat despre ce-i vorba dacă cel din fața sa s-ar fi exprimat mai coerent dar respectivul vorbea prea sacadat, ”… zici că-i alienat mintal, nu alta!..”. Iritat la culme, Ghiță se hotărî totuși să întrebe răspicat:

– Despre ce-i vorba?

Necunoscutul s-a uitat la el uimit și cu o nedumerire în privire parcă întrebându-l ”Cum adică despre ce?” De pe buzele-i însă, după un oftat îndelung, a ieșit altceva:

– Despre nevastă-mea…

Despre planificare

Partea II

Pornit dintr-un avânt extatic spre celălalt capăt al esplanadei Ghiță a început s-o traverseze, cu roaba în față, ca un spărgător de gheață – împingea încăpățânat roaba înainte aburcând-o peste mormane mai mici și lăsând în urma sa, ca un val, o dâră făcută de gunoaiele strivite sau aruncate de presiunea roții la câțiva centimetri depărtare. Ajuns la capătul opus, s-a oprit pentru un minut să-și tragă răsuflarea înainte să încarce roaba; în acest răstimp se gândea că parcă-i cam greu să împingi hardughia de roabă prin și peste atâta amar de gunoaie dar, își spunea el ”… e dimineață și nu m-am încălzit bine… Și în plus, doar așa mi-am planificat; ce mă fac acum? Renunț?”.

Tot cu aceste gânduri a încărcat roaba și s-a apucat s-o împingă până la basculantă. De data aceasta, deși pornise cu același avânt și râvnă, greutatea încărcăturii a început să-și spună cuvântul încă din primii metri parcurși așa încât, atunci când a ajuns la basculantă pe Ghiță deja îl trecuse un rând zdravăn de sudoare. La a doua pauză, cu respirația îngreunată și picăturile de transpirație prelingându-i-se de pe frunte Ghiță s-a gândit că necătând la planificarea lui, ceva totuși merge prost; ”N-are cum să trebuiască un efort așa de mare! Ceva nu fac bine. Dar ce?”

Imediat ce s-a pornit din nou spre capătul opus al esplanadei și-a dat seama: ”Stai că eu de fiecare dată împing ca prostul gunoaiele astea în părți și de asta obosesc ca un cal.” Se opri pentru câteva momente ca să arunce o privire de ansamblu; ”Mai am ceva ture de făcut cu roaba; n-ar fi bine mai întâi să trec cu lopata și să fac câteva dâre ca să-mi fie mai ușor?” Zis și făcut pentru a doua oară; prima dâră fiind deja schițată în urma efortului sisific depus în tura anterioară, celelalte au fost făcute într-o a doua pornire zeloasă alimentată de energia speranței că de data aceasta totul va ieși bine, ca la carte.

După ce-a isprăvit cu dârele Ghiță a apucat din nou roaba cu un gest puternic și hotărât așa cum s-ar apuca un țăran bine făcut de coarnele plugului pentru a trage încă o brazdă. După alte două roabe descărcate în basculantă, Ghiță și-a dat seama că nu toate dârele sale duc direct la basculantă; în unele cazuri, ca să ajungă acolo, trebuia să ocolească trecând prin mai multe intersecții dar optimismul său nu l-a lăsat să vadă asta ca un impediment; dimpotrivă, această constatare a fost considerată ca un beneficiu adus de abordarea tactică – efortul depus pentru a împinge roaba pe un traseu mai lung era substanțial mai mic decât efortul necesar pentru a traversa direct chiar și niște porțiuni mici de pavaj necurățate de gunoaie. Un surâs bucuros i-a apărut pe buze – ”Uite că merge!..” și-a spus cu bucurie în timp ce mai descărca o roabă. ”Mai știi, poate chiar termin mai repede azi?!” – îi trecu bucuros prin gând împreună cu un fior energizant care i-a fulgerat tot corpul.

Încă o pornire în plină râvnă și ultimul morman de gunoi a dispărut scufundat după bordul adânc al platformei de la basculantă. Cu aceeași ardoare, fără nici măcar să facă o pauză, Ghiță s-a apucat imediat de măturat. Mătura îndârjit, ca un titan care luptă împotriva intemperiilor lui Zeus mânuind mătura cu dibăcia unui maestru dirijor – niciun gest nu era în zadar, niciun strop de energie nu era irosit; în simfonia stranie a mișcărilor stânga-dreapta cu târnul, a baletului ciudat al întoarcerilor, pașilor laterali și mișcărilor semicirculare un ochi neantrenat putea vedea acea armonie oximoronică a banalului interpolat cu o măiestrie perfecționată în ani și ani de experiență; un ochi antrenat însă, putea vedea și mai mult – se putea vedea o modalitate aproape perfectă de conservare a energiei. Pentru Ghiță nu era decât o muncă mecanică, ceva căruia el nu-i mai acorda nicio atenție dar care-i permitea să-și lase gândurile libere; pentru alții însă ar fi fost o operă.

În urma lui rămânea lumină – deși soarele deja apusese curățenia pavajului scăldat în lumina crepusculară contrasta puternic cu imaginea dezolantă de mai înainte făcând razele moi să se reflecte într-o strălucire mată de catifea. Aceeași strălucire aducea pe fața obosită a lui Ghiță o expresie de mulțumire de sine în lumina căreia oboseala începea să pălească încetul cu încetul. Dar, mai era până la sfârșit. Deja pentru a treia oară Ghiță și-a dat seama că în marșul său glorios a pornit cu stângul când a văzut că dârele de mai înainte nu-l ajutau mai deloc acum – măturând pavajul porțiune cu porțiune se vedea nevoit să acopere parțial unele poteci și atunci când gunoiul adunat făcea de-o roabă nu toate potecile duceau la basculantă – multe din ele erau acoperite tot de către el cu un stat și mai gros de gunoaie decât erau la început făcând imposibilă deplasarea și așa tărăgănată de oboseală.

Într-un alt răstimp de răgaz, de data aceasta mai lung decât de obicei, a treia ajustare a planului inițial a luat naștere – de data aceasta Ghiță a făcut cinci dâre care împărțeau spațiul rămas în șase parcele longitudinale. Apoi, cu aceeași înflăcărare și dibăcie de mai înainte a reînceput să măture fiecare parcelă. Deși obosit, a constatat nu fără bucurie că această împărțire era cea mai eficientă de până acum – gunoiul împins de târn înainte nu acoperea nicio potecă și nu avea cum să-i mai incomodeze mișcarea cu roaba plină.  Simplitatea acestei soluții i-a mai dat un impuls de energie și cu această nouă rezervă de forță a reușit în sfârșit să măture esplanada până la capăt.

Ultima roabă n-a mai simțit-o dar nici nu mai avea puteri să o simtă. A răsturnat-o mecanic și a căzut jos de oboseală. Se uita pierdut peste esplanada luminată de felinare în timp ce în minte făcea bilanțul: ”Halal planificare am făcut! Am lucrat la fel de mult, ba chiar mai mult dacă e să mă gândesc de câte ori am tot făcut potecile alea prin gunoaie pentru ca mai apoi să le acopăr la loc…”

”Și doar a fost atât de simplu – trebuia doar să fac niște poteci longitudinale și atât! Nici nu ocoleam în drum spre basculantă, nici nu le-aș fi acoperit după ce m-am apucat de măturat… De ce nu m-am gândit la asta de la început? Dacă-mi făceam planul de la început așa, cu siguranță terminam mai repede…”

A scuturat din cap parcă trezindu-se dintr-un vis: afară era întuneric de-a binelea, corpul îl durea din toate încheieturile; era obosit, flămând, însetat și plin de praf. Și-a dat seama că deși spera să mai ajungă pe la birt ca să-l vadă pe Bibi, nu mai avea puteri pentru așa ceva. Consolat, s-a pornit spre casă aruncând o ultimă privire spre esplanada proaspăt curățată:

– Bună-i planificarea asta dar trebuie făcută cu cap!..

Despre planificare

Who fails to plan plans to fail.

Partea I

Cu coatele înfundate câțiva milimetri în jegul de pe masă, ținându-și berea într-o mână și cu barba sprijinită în cealaltă, Ghiță sufla plictisit o șuviță de păr care-i tot dădea în ochi limitându-i și mai mult vizibilitatea vădit afectată de consumul de alcool și perdeaua de fum de mahoarcă atotprezentă după lăsarea serii în birtul de la colt.

Era singur și frânt de oboseală. În ultima perioadă, destul de lungă și după cum îi spunea instinctul nici pe departe de a se apropia de sfârșit, a fost copleșit de muncă, sarcini de lucru și o mulțime de chestii personale mărunte dar care nu așteptau amânare. Cu atâtea pe cap, s-a dedicat trup și suflet muncii; oricât ar fi fost de obosit, de fiecare dată când vroia să renunțe la tot și s-o ia în toate cele patru părți ale lumii, o voce interioară îi spunea cu autoritatea unui dictator – ”Te-ai apucat de-un lucru – fii bărbat și du-l până la capăt!” ceea ce îl făcea să strângă în pumn toate rămășițele de energie rămase și să-și continue treaba.

Drept consecință, a pierdut contactul cu orice altceva în afara serviciului. Chiar și Bibi care era aproape mereu lângă el acum parcă dispăruse – nu l-a văzut nici el nu mai ține minte de când. Se mai întâlneau ocazional seara pe la birt – schimbau câteva vorbe dar și aceste întâlniri erau scurte – nu mai lungi de două beri căci, după două beri și oboseala de la muncă Ghiță nu mai era în stare nici măcar să-și rostească numele cum trebuie.

Tot cu gândul că poate se întâlnește cu Bibi a venit Ghiță și în seara aceasta la birt; altfel s-ar fi dus direct acasă dar parcă, nici acasă nu-i era a duce  – era prea devreme să se culce și regimul format automat în ultima vreme nu-l lăsa să adoarmă fără să simtă amețeala licorii bahice curgând prin vene. Așteptarea însă, s-a dovedit a fi prea îndelungată… au trecut zeci de minute și Bibi tot nu mai apărea așa că, Ghiță și-a luat o bere.

Sorbind alene, după ce, într-un sfârșit, a reușit să să-și dea șuvița de păr la o parte fără să miște din mâini Ghiță își plimba privirea prin încăperea strâmtă în căutarea a ceva care să-i atragă atenția. Privirea obosită i s-a oprit pe micul ecran al televizorului poziționat ca în toate birturile, sus într-un colț de-asupra barului. La televizor, un glas cadențat propovăduia din spatele unor imagini care se schimbau prea repede ca Ghiță să le poată înțelege despre necesitatea și beneficiile aduse de o gestiune corectă a timpului.

De la beneficii glasul a trecut direct la o listă cu zece strategii esențiale pentru o bună gestiune a timpului. Prima pe listă – concentrarea pe sarcina în curs apoi înlăturarea factorilor externi și tot așa  până când, ajuns la punctul în care trebuia să începi fiecare activitate cu o planificare a unei abordări optime, lui Ghiță i-a picat capacul norocos de la sticla de bere: și-a dat seama că lui tocmai asta-i lipsea în activitatea de zi cu zi – o abordare strategică, într-o serie de pași bine definiți puși într-un plan de lucru.

”Asta era!.. exclamă el în gând cu fața radiind de bucurie. Degeaba trag eu ca boul în plug; dacă nu știu să-mi planific timpul cum trebuie îl irosesc în mare parte pe prostii neesențiale și nu reușesc să fac mai nimic.” Emoția revelației i-a uscat gâtul și bucuria descoperirii cerea, după cum spune tradiția, să fie udată așa că Ghiță s-a supus imediat. Dintr-o singură suflare a ras jumătate de bere care imediat ajunsă în stomac a stârnit ca un muc de țigară aruncat într-o canistră de benzină o adevărată văpaie de gânduri și emoții.

”Și stai Ghiță peste program, trage până cazi pe brazdă și tot nu termini. Mergi acasă obosit, nu te odihnești cu săptămânile, nu-ți vezi prietenii cu lunile dar timpul trece!…” – mai sorbi vreo câteva gâturi de bere – ”Și toate astea pentru că nu știu să-mi pun mintea la contribuție și să gândesc înainte să mă apuc de făcut ceva.” Prima jumătate din a doua bere l-a convins definitiv – cu o mișcare fermă și ochii cruciș a pus sticla pe masă pentru a-și promite ferm: ”De mâine mă apuc și eu să planific înainte de a face ceva. ” Zis și făcut. N-a mai comandat și a treia bere ci a plecat direct acasăa adormit cu ideea de planificare înainte de execuție și toată noaptea a visat zeci de planuri și liste de sarcini evidențiate în diferite culori și ordonate riguros în funcție de importanță…

A doua zi, prezent la datorie de draga dimineață, Ghiță a luat lopata-n mână și s-a apropiat semeț de capătul parcelei pe care trebuia să o curețe ca un viking care se apropie de câmpul de luptă. Planul de seara trecută urma să fie pus în aplicare și ideea unei abordări sistematice care să dea rezultate îi mângâia atât de plăcut imaginația și orgoliul încât până și expresia feței s-a transformat din boțitura obișnuită a unei dimineți premature într-un rânjet îngâmfat al unui general pe câmpul de luptă atunci când știe că are toate avantajele posibile față de inamic și pur și simplu nu poate să nu iasă învingător. Iar în fața lui se întindea ceea ce semăna cu un adevărat câmp de luptă: o esplanadă după un concert. Mormane de gunoaie aruncate claie peste grămadă îngropau ceea ce cu doar o zi în urmă era un coș de gunoi, stârneau în imaginație peisaje dezolante ale unor ruine de după bombardament. Sacoșe și bucăți de pungi de plastic târâte de vântul slab peste stratul de coji de semințe și pahare de plastic care acopereau în întregime pavajul perpetuau imaginea apocaliptică a unei lumi încremenite de groaza atingerii de putrefacție purtată de vântul umed care învăluia totul într-o răceală de cavou.

Dar Ghiță zâmbea – el avea arma secretă pentru această luptă și încet-încet a început s-o pună în aplicare:  ”Mai întâi gunoaiele; le strâng pe toate și le duc la basculantă; voi începe cu cele din capătul opus ca să-mi fie din ce în ce mai ușor pe măsură ce mă apropii de capătul acesta. Apoi, tot din capătul opus încep cu măturatul; las roaba la unu-doi metri distanță, strâng totul până la roabă într-o grămadă, încarc grămada cu lopata și când roaba-i plină o duc la basculantă.” Aruncând o privire rapidă asupra esplanadei s-a și văzut cum strânge gunoaiele, cum mătură și încarcă roaba și o duce la basculantă. Mulțumit de ce-a văzut a și trecut la treabă.

Noaptea Sfântului Andrei

Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor secrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!

Vasile Alecsandri –”Noaptea Sfântului Andrii”

Ghiță mergea zgribulit prin troienele până la genunchi ferindu-ți fața de bătaia usturătoare a viscolului care spulbera fulgii de zăpadă aruncându-i când într-o parte, când în alta, de parcă ar fi fost o pisică ce se juca de-a prinselea cu un ghem de lână. Afară era întuneric beznă – norii grei cerneau zăpada de draga dimineață și fulgii fini așezați de vântul poznaș în troiene frumos sculptate reprezentau singura modalitate de a mai vedea ceva prin contrastul albului lor imaculat cu întunericul plumburiu al nopții și al norilor.

Tot mergând de câteva ceasuri bune, Ghiță deja nu mai pășea atât de vioi precum o făcea la început. La început mergea cu pas cadențat, nu foarte rapid, ca să se poată delecta cu priveliștea viscolului dezlănțuit. Îi plăcea enorm de mult să vadă dansul fulgilor de zăpadă purtați pe aripile vântului; simțea o oarecare fericire atunci când, cu iuțeala sa, viscolul răpea fulgii din căderea lor lină și îi arunca în obrazul lui pișcându-l; și cu fiecare pișcătură zâmbetul lui se lărgea și buna dispoziție îi învăluia sufletul. Treptat însă, oboseala mersului pe jos împotriva vântului și prin nămeții de zăpadă a început să-și pună amprenta atât asupra stării lui spirituale cât și cu precădere asupra stării fizice.

Nu se pune vorbă, era tot atât de fericit să admire dansul feeric al fulgilor de nea ca și la început însă pe lângă această fericire a mai apărut și o umbră a unui sentiment apăsător – efect al mersului îndelungat prin întuneric.

La un moment dat, Ghiță și-a dat seama că nu mai știe pe unde se află – era prea întuneric ca să poată vedea ceva clar și zăpada abundentă mânată de vântul jucăuș a acoperit tot ce i-ar fi putut servi ca indiciu de orientare. Singurul lucru pe care îl putea distinge în pătura albă de pe pământ era silueta drumului transformat într-un șanț după ce zăpada a uniformizat toate denivelările acestuia, și Ghiță păstra îndârjit cursul șanțului mișcându-se clătinat în bătaia vântului.

– Și cum de mi-a trecut prin cap să ies pe vremea asta?.. se întreba el. Cu atât mai mult că azi e noaptea Sfântului Andrei, când toate lighioanele de pe lumea cealaltă se plimbă pe pământ!

Spunând acestea, și-a amintit cum în copilărie asculta cu gura căscată și cu frica-n sân poveștile despre noaptea Sfântului Andrei – când după lăsatul nopții și până la cântatul cocoșilor strigoii, moroii, pricolicii și alte făpturi necurate se plimbau nestingheriți printre oameni făcând numai stricăciuni și pagube. Ghiță se zbârli la trecerea unui fior și scutură din cap – nu credea în legende dar, întunericul și oboseala combinate cu imaginația bogată au reușit să-i strecoare în suflet un sentiment obscur de îndoială îmbinat cu un dram de frică venind parcă din subconștient. Ghiță spori pasul și observă că nu mai avea mult până la locul în care albia drumului trecea pe lângă o locuință în care se vedeau lumini.

Bucuros, mergea cu repeziciune spre luminile din față prin marea de zăpadă ca un naufragiat care după ce-a fost purtat îndelung pe valuri vede într-un sfârșit pământul. Sleit de puteri, s-a hotărât să mâie la acest lăcaș căci atât ninsoarea cât și viscolul nu dădeau semne de încetare și Ghiță n-avea chef să rătăcească haihui pe dealuri fără a ști încotro se îndreaptă. Se gândea totuși dacă n-o fi o oră târzie ca să nu deranjeze dar, ajuns mai aproape auzi gălăgie înăuntru.

Locuința cu pricina era o casă destul de mare, din piatră, la o răscruce de drumuri. Nu era o casă modernă ci dimpotrivă,  arăta a casă bătrânească, acoperită cu oale, cu obloane groase de lemn și cercevea la ferestre. Ghiță ajunse la ușă ca să observe că și aceasta se încadra perfect în peisajul rustic al casei – era o ușă mare din lemn masiv cu două chingi groase și un mâner pe care-l puteai apuca nestingherit cu două palme. Ușa, la rândul ei nu l-a dezamăgit în așteptări, obligându-l să depună un efort considerabil pentru a o deschide.

Odată ajuns de partea cealaltă a ușii, Ghiță făcu repede doi pași ca să se poată debarasa complet de frigul de afară, încă prezent pe lângă ușă, și să se bucure de căldura încăperii. De îndată ce s-a oprit din mers și a aruncat o privire împrejur a înlemnit: toată sala era plină de mese din scânduri la care stăteau tot felul de creaturi hidoase și pocitanii. Întrerupte din orice-ar fi făcut când a intrat Ghiță, acestea stăteau acum și se holbau la el mirate; lui Ghiță i s-a făcut părul măciucă. Încet-încet, Ghiță a început să dea înapoi cu gândul s-o rupă de fugă când, de după tejghea a apărut o mutră rânjită de țap, neagră ca tăciunele:

– O-ho-ho!.. un muritor printre noi! Bine ai venit, omule!.. spuse mutra rânjind și pocni din degete.

În spatele lui Ghiță, ușa s-a închis singură, ca trântită de vânt.

– Dar ce cauți pe aici?.. continuă mutra. Nu cumva te-ai rătăcit?

La auzul acestor vorbe, toată sala se umplu de un hohot de râs amestecat cu fluierături. Dintr-un colț, o pocitanie cu rât de porc și două coarne de taur aruncă o replică șuierată printre colții încovoiați și galbeni:

– Măi Aghiuță, dar de ce ții tu oaspetele de vorbă? Încaltea, dacă tot și-a găsit capăt zilelor venind aici, măcar dă-i și tu un vin fiert să se încălzească!

La auzul acestor vorbe sala iarăși se umplu de hohote în timp ce Ghiță își spunea: ”Aghiuță?! Ca să vezi că poveștile de Sfântul Andrei nu erau chiar povești și eu chiar am dat de dracul! Nu mai ies viu de-aici!”. Între timp, Aghiuță i-a făcut semn poruncitor să se așeze la o masă mai mică unde deja îl aștepta o cană de lut cu o licoare aburindă. Înghițind în sec, Ghiță se așeză și luă cana în mâini. Un miros îmbietor de vin fiert îi străpunse nările. ”Ce bine miroase vinul ăsta…” se gândea el, ”… și dacă tot nu mai scap de aici, măcar să-l savurez, ca pe ultimul lucru care-l fac pe lumea asta”. ”Doamne iartă!” continuă el și spuse în gând ”Tatăl nostru” după care sorbi încetișor din cană.

Nu a murit după prima înghițitură cum se aștepta dar, inima îi bătea de să sară din piept. Încă nu era în stare să vorbească – a tras puternic aer în plămâni ca să se mai calmeze și a auzit iarăși ușa trântindu-se. La intrare, țintuit de privirile tuturor creaturilor din sală stătea un bărbat zdravăn îmbrăcat într-o pelerină albă care-i ajungea până la călcâie. În scurt timp, privirea ațintită asupra nou venitului s-a transformat într-un mormăit ostil și atunci necunoscutul a ridicat capul învăluind toată încăperea cu o privire aprigă:

– Dar ce faceți, necuraților? Credeți că puteți să luați un suflet așa, când vă abate vouă?

Aghiuță, cu o mutră de vădită nemulțumire răspunse de după tejghea:

– Zaharie, păcătosul acesta a venit singur la noi. Dar la ce-ai mai venit tu, mă-ntreb, că el oricum la noi rămâne?! Păcate are multe, că bea necugetat și noi deja i-am pregătit cazanul…

Auzind acestea, Ghiță se înfioră și mai tare. ”Am știut eu că băutura asta mă duce la pierzanie!”. Prin minte deja îi trecu imaginea sa fierbând într-un cazan cu smoală și o dată cu această imagine îl fulgeră un fior de durere. ”Dacă mă ajută Dumnezeu să ies viu de aici, mă las de băut!”.

În acest moment, necunoscutul îl privi cu un zâmbet împăciuitor și-i spuse lui Aghiuță:

– O fi având omul păcate dar, are și fapte bune că-i suflet dintr-o bucată. Și nu i-a venit încă sorocul. Lăsați-l să plece!

Aghiuță rânji viclean:

– Zaharie, la cât suntem de mulți aici, nu te poți împotrivi dacă-l luăm mai devreme. Și nu-ți fă griji, eu i-am însemnat toate păcatele și știu că-s mult mai multe decât faptele bune…

Necunoscutul a tăcut, s-a apropiat de Ghiță și i-a pus mâna pe umăr. Un calm și-o liniște divină s-au lăsat în sufletul lui, marea zbuciumată de furtuna năprasnică a gândurilor negre s-a făcut netedă ca oglinda și Ghiță a simțit cum limba i se supune din nou. A prins la curaj:

– Măi Aghiuță, tu zici că ai o listă cu toate păcatele mele?

– Da!

– Dar dacă lista e greșită?

– N-are cum! Am făcut-o chiar eu!

– Ia citește să vedem!

Aghiuță a scos de sub tejghea un sul de hârtie veche și a început să citească de la un capăt toate sticlele de bere, toate paharele de vin și toate duștele de tărie pe care le-a băut vreodată Ghiță. Și a tot citit și-a citit, timp de câteva ceasuri când, la un moment dat, Zaharia a început să râdă. La privirea întrebătoare a lui Aghiuță acesta spuse:

– Măi Aghiuță, degeaba ai trăit atâtea veacuri dacă te duce de nas un muritor de rând!

Nici n-a reușit să termine bine fraza că s-a și auzit un cântat de cocoș. Într-o clipă, toată drăcimea a dispărut de acolo împreună cu casa în care petreceau astfel încât, Ghiță și Zaharia fără să se miște câtuși de puțin s-au trezit afară.

– A venit și timpul meu să plec, Ghiță, zise Zaharia. Ține minte că din cauza băuturii au vrut necurații să te piardă și nu te mai împotmoli mai tare în patima băutului!

– Da, așa-i! a răspuns Ghiță dar, Zaharia deja dispăruse.

– Na că am scăpat viu și din asta! continuă el simțind cum tremură din tot corpul. Trebuie să beau ceva ca să mă liniștesc!

La munte (III)

Ghiță s-a trezit de la sunetul ploii. Nu știa cum de-a reușit acel foșnet fin al frunzelor șfichiuite de stropii purtați de vânt să-l trezească pe el, care dormea atât de strâns încât puteai să tai lemne pe dânsul dar, a reușit.

Nemaiputându-se reîntoarce în lumea viselor, Ghiță se simți nevoit să se scoale din pat. Se ridică încet și purcese alene spre a-și face tabieturile matinale savurând totodată și lentitudinea cu care săvârșea fiecare proces:

– Azi plouă, deci nu mă duc la serviciu. Stau toată ziua și lenevesc, își spuse el scoțându-și evantaiul de dinți într-un zâmbet până la urechi.

Un pic mai mult de-o oră mai târziu, Ghiță se plictisea. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o apuce de plictiseală; ar mai fi dormit dar nu-l lua somnul și deja terminase de numărat cuiele cu care erau prinse scândurile în tavan.

După încă vreo zece minute de contemplare a podului, Ghiță se hotărî să renunțe la poziția orizontală. Cu atât mai mult că-și amintise că avea câteva beri puse deoparte.

Un alt zâmbet de bucurie îi lumină fața când își amintea cum venise în câteva seri cu una-două beri dosite în buzunarele de la pufoaică:

– Știam eu că nu le car degeaba!

De fapt, știa că oricum le-ar fi băut doar că, de data aceasta, avea și o ocazie să bea. Apucă un scaun cu o mână, în timp ce în cealaltă ținea o bere și puse scaunul invers în fața geamului ca să-și poată sprijini barba de speteaza acestuia. Se așeză, trase câteva înghițituri, puse barba pe speteaza scaunului și începu să se uite cum plouă.

Era o ploaie mocănească, mohorâtă. Norii groși și întunecați nu lăsau decât foarte puțină lumină să ajungă pe pământ dar și pe aia o transformau dintr-un alb strălucitor într-un gri plumburiu căruia îi lipsea complet acea zvâcnire  de viață pe care o are lumina într-o zi senină. Vântul sufla destul de puternic încât să transforme picăturile minuscule ale ploii în niște adevărate săgeți pe care Ghiță, deși era la dos, le simțea cum îi străpung corpul trecând prin măduva oaselor dându-i fiori care treceau ca fulgerul prin tot corpul.

Tresări. I se făcu dor de casă. Acasă, deși tot erau ploi mocănești, parcă nu erau atât de sumbre. Era mai cald și mai luminos toamna cu toate că, ploua tot atât de des ca în oricare toamnă.

Acasă ar fi stat acum cu ai săi, probabil la gura sobei și probabil cu o cană de vin fiert în mână… Oricât de cald n-ar fi fost în casă, simțea căldura cănii gâdilindu-i plăcut podul palmelor și cu fiecare înghițitură acea căldură dulceagă i se răspândea prin tot corpul… Ghiță închise ochii și inspiră adânc închipuindu-și cum ies vaporii din cana de vin fiert…

Nu s-a mai văzut de mult cu ai săi; demult nu le-a mai auzit glasul și și-ar fi dorit foarte mult ca acum, pe vremea asta ploioasă să stea cu ei la o discuție din alea despre toate și nimic, discuții care nu au neapărat un subiect sau o tematică dar care te fac să te simți bine doar participând.

– De fapt, își spuse Ghiță simțind cum dorul îi sfâșie inima, oricare ar fi discuția cu ai mei, tot m-aș simți bine…

O dată cu aceste vorbe, senzația de durere sufletească înăbușită s-a transformat într-o rană deschisă care, cu fiecare bătaie a inimii se mărea, copleșindu-l cu un dor nesăbuit de casă…

Cu inima strânsă, Ghiță a mai tras un gât de bere:

– Eh, fetelor le e mai ușor cu dorul de casă – trag un bocet și se mai liniștesc. Dar noi bărbații?