FII geniu – supărat

O, crudă soartă, urât destin! Voi tirane ursitoare, de ce m-aţi făcut să arunc lancea cuvântului în măreţia de spartan a marelui geniu al secolului 21?

Furia sa, s-a dezlănţuit asupra-mi precum furtuna-n mare îşi aruncă talazurile asupra bărcii şubrede a unui naufragiat, mai întâi prin intermediul unui comentariu, iar mai apoi prin intermediul acestui articol pe blogul său.

Comentariul,

Ce bine ma simt acum ca am un critic care poate sa imi comenteze atat de frumos articolele. Cum a supravietuit pana acum blogul meu fara un critic atat de iscusit nici nu stiu.

Abia astept sa citesc in contioare critca ta scrisa atat de frumos, care intrepreteaza intr-un mod irefutabil gresit logica triviala, folosind sintagmele de clasa a 12, si ironia subtila si mai ales autentica furata de la altii.

Sper sa iti placa urmatorul meu articol…

m-a făcut să contemplez adânc asupra „critcii” mele şi dacă vreau să fac asta „in contioare”?

Tumultul întrebărilor de acest fel mi-a răpit liniştea şi somnul, zbuciumul lor a pus stăpânire pe sufletul meu, în minte apărându-mi din ce în ce mai conturată întrebarea retorică: “Cum de mi-am permis?”

Şi într-adevăr, cum de mi-am permis? Cum de mi-am permis să critic un geniu şi să-i reproşez că nu scrie corect gramatical? Că doar dacă ai terminat o facultate, asta nu înseamnă neapărat că trebuie să scrii corect gramatical, poţi scrie ca un analfabet…

O, mărite geniu, luceafăr al esenţei umane, nu am „perciput” articolul tău şi am ponegrit sfântul mister al „continutul[ui] lui care ramane enigmatic”!

Cum de mi-am permis eu, omul care „nu a fost capabil sa inteleaga ceea ce era atat de evident,” deoarece “ceea ce am scris eu nu era menit sa fie vazut in public, si a fost doar o iesire la un moment dat uitata pe veci pe net.” să cred că tu chiar ai vrut ca cineva să citească cele scrise de tine punându-le pe blog şi cum de mi-am permis să cred că dacă blogul e public, atunci şi eu, vierme nevrednic, pot să-l citesc?

Cum de mi-am permis să cred că dacă nu voiai ca cele scrise pe blogul tău să nu fie citite nu le mai publicai ci le ţineai undeva ascunse? Cum de mi-am permis să cred astea când tu, maestru al tastaturii, nu ai vrut decât să ne luminezi pe noi oamenii cu înţelepciunea ta divină?

Cum de mi-am permis eu, un profan al calculatoarelor HC-2000, să comentez afirmaţiile luminăţiei tale precum că erai capabil la 5 ani să scrii cod fără a şti literele sau cifrele? Dar, o preaînţeleptule, comentariile mele au fost menite să recunoască o dată în plus condiţia ta de geniu, care „printr-o minute”, nu doar că a reuşit să memoreze amplasarea tastelor şi combinaţii ale acestora, dar reuşea să creeze programe prin utilizarea acestor combinaţii de taste. Este genial faptul că deşi nu ştiai să citeşti şi să scrii, reuşeai să pui cap la cap instrucţiuni de care habar nu aveai astfel încât acestea să aibă o anumită ordine şi logică şi să mai şi dea rezultate. Şi astea nemaivorbind de faptul că instrucţiunile erau în engleză!

Recitind (pentru a câta oară?) articolul luminăţiei tale nu pot să nu mă gândesc la durerea profundă pe care o denotă şi nu pot să nu fac o asociere cu maxima „Prostia doare”. Mă bucură faptul că terapia la care te-am supus ţi-a fost de folos: ţi-ai dat seama de cât este de ilustru unul din articolele tale şi l-ai şters înainte ca să îl vadă prea multă lume. Eu împreună cu toţi cei care au lăsat comentarii la articolele mele îţi urăm un sincer „Ţine-o tot aşa!”

Anunțuri

FII geniu… în revenire

Cuvânt înainte

Deşi, s-ar părea că în lumea de azi totul este relativ, tind să cred totuşi că prostia este absolută. Şi pe lângă aceasta, mai este şi incurabilă. Bineînţeles, pentru o persoană caracterizată prin cuvântul „berilă” gurile rele ar putea spune că există un leac – mormântul, dar nu acesta este subiectul de discuţie acum.

Subiectul propriu-zis este revenirea în vogă a colegului meu de facultate pe scena blogger-ilor cu un alt articol, pe acelaşi blog şi scris în acelaşi stil precum cel care a fost subiectul comentariilor mele. Concluziile (mele) la sfârşit.

Revenirea autorului de la tăcerea ruptă din Rai de pe nivelurile demiurgice ale existenţei cosmice pe plaiurile mioritice ale planetei noastre este acompaniată de un articol la fel de idiot ca şi cel despre care am vorbit mirific şi profund filosofic în care autorul în sfârşit lasă modestia omenească şi îşi recunoaşte condiţia care depăşeşte graniţete prostiei umane omenescului.

Mesajul luminatului este evidenţiat chiar în titlul aricolului „Sunt prea bun„. Restul articolului poate fi privit doar ca o prea scurtă enumerare a calităţilor prin care acesta iese din cadrul banalului şi poate percepe infinitul.

Precum Luceafărul, autorul reproşează umanului banal faptul că acesta nu-i acceptă condiţia de geniu. Însăşi cuvintele bufonului Luminăţiei sale,

„Nu am crezut vreodata ca o sa mi se reproseze lucrul acesta dar, iata ca se intampla. In momentele in care chiar imi doresc ceva anume ajung sa fiu prea bun, ajung sa domin si sa dau impresia ca sunt indestructibil. Culmea ironiei este ca asta ma duce in mod direct in imposibilitatea de a obtine acel lucru.”

denotă durerea cu care autorul percepe aceste reproşuri din partea celor care îi sunt dragi dar care nu îl înţeleg, ei fiind mai puţini buni decât dânsul.

Aici, se impune necesitatea unei paranteze pentru a menţiona simplitatea stilului. Pentru a nu-i răni pe reprezentanţii Homo Sapiens Sapiens cu fraze mult peste înţelegerea umană dar infinit de profunde, autorul recurge la o exprimare cât mai pe înţesul reprezentanţilor sus-numiţi, utilizând un limbaj de gară simplu şi bineînţeles, pentru o decodificare normală, intenţionat nu foloseşte cratima în particulele „s-a”. Neutilizarea cratimei rămâne un mister neelucidat până în momentul de faţă, existând câteva teorii care încearcă să-l explice, cele mai proeminente fiind:

  • uitarea/necunoaşterea regulilor gramaticale
  • sindromul YMU (Yahoo Messenger User) şi
  • efectul programării încă de la vârste fragede (4-5 ani, când autorul nu ştia nici măcar literele şi cifrele, dar ştia să folosească primitivele „drawline” şi „drawcircle”). Cercetările statistice demonstrează că simbolul „-” este foarte rar utilizat în scrierea codului-sursă.

Bineînţeles, pentru a demonstra cât de crudă poate fi omenirea la adresa geniului său, autorul prezintă câteva momente dureroase din viaţa sa, momente care probabil au rămas imprimate adânc în fundul sufletului.

Prima demostraţie a cruzimii omeneşti faţă de Divinitatea Sa, conform autorului, a fost din partea unei reprezentante a sexului frumos, cu care autorul a încercat „in cu toata inima” să ajungă să fie. Tirana şi demonica urmaşă a Evei, cea care se face vinovată de izgonirea oamenilor din Rai, în momentul culminant al altruismului autorului „cand dand tot ce aveam mai bun din mine” i-a insuflat prima umbră a decepţiei în tot ce este uman prin faptul că „a ajuns sa imi spuna ca : Esti exact ce mi-am dorit, dar nu stiu de ce cred asta, si nu e bine. Esti prea bun pentru mine.” Dar, jignirile tiranei nu  s-au terminat cu astea, ea „sa intors pe partea cealalta si a inceput sa planga, retezand in mine totul fix de la radacina.”, cum spune cu mare durere însăşi autorul.

Urmările acestui prim reproş au avut un efect catastrofal pentru autor. Suferinţele care au urmat acestui reproş sunt atât de groaznice, încât şi acum când mă gândesc la relatările autorului despre acestea mă trec fiorii. Din acest motiv, cer iertare cititorilor pentru a nu le include, dar fac aceasta tot cu gândul la binele lor, scutindu-i de ororile coşmarurilor cauzate de acele descrieri.

Totuşi, în măreţia nemărginită a sufletului său, autorul face din aceste suferinţe, în urma unei analize minuţioase, un alt dar grandios pentru omenire: el, în sfârşit elucidează misterul la care-şi bat capul cele mai luminate minţi umane – el nu doar reuşeşte să înţeleagă misterul firii de femeie, el chiar înlătură vălul de întuneric ce înconjura acest subiect şi stabileşte o lege a comportamentului, lege care le garantează bărbaţilor succesul într-o relaţie:

fetele se plictisesc daca nu se cearta macar odata la cateva zile, se oftica atunci cand nu pot sa te certe pe tine pentru ca ai facut nu stiu ce lucru stupid si asta pentru ca tin prea mult la tine, avand de fapt nevoie sa se descarce si nestiind cum sa o faca. Si cel mai important, atunci cand vad ceva cu adevarat valoros le este frica sa puna mana si sa se implice, daca il strica, sau daca nu este asa. Binenteles ceea ce fetele ,,cuminti” nu stiu este ca de acesti baieti de cele mai multe ori profita fetele mult mai putin ,, cuminti”.

Drept urmare a acestei noi legi a naturii, autorul a reuşit să-şi recapete încrederea şi dragostea sa pentru oameni şi să fie acceptat din nou printre nedemni, prin intermediul unei noi relaţii cu o altă urmaşă nedemnă a Evei, care s-a dovedit a fi nu doar tirană, ci şi egoistă. Aceasta a încercat să profite de bunătatea infinită a lui „ca sa obtina […] exact ceea ce vroia”.  Experienţa anterioară şi noua lege a naturii (probabil în curând cu un nou amendament) l-au condus pe autor destul de rapid la concluzia enunţată de el însuşi:

Eram prea bun ca sa nu imi dau seama ca asa va face tot timpul, si ca de fapt si de drept eu nu sunt bun decat ca o marioneta.

Picătura care a umplut gaura din apă, conform autorului, „a venit cand am incercat sa ma angajez la o firma”. Şeful de la firma respectivă, speriat de potenţialul şi cunoştinţele Ilustrului în domeniul respectiv, potenţial şi cunoştinţe pe care nici măcar infinitul nu le poate cuprinde, după un refuz grotesc trimis prin intermediul mrejei globale numită Internet, l-a mai şi jignit pe autor spunându-i că este prea bun pentru acel post.

Resemnat deja că trebuie să poarte povara condiţie de geniu printre oameni, autorul se reculege în înalturile filosofiei prea fine pentru înţelesul uman, lăsând la intrarea acestui templu întrebarea:

cum de am reusit sa supravietuiesc pana la varsta pe care o am ?

Deşi noi oamenii nu suntem în stare să patrundem în tainele ce dainuie la nivelul gândirii divine a autorului, totuşi suntem caracterizaţi de a căuta un răspus cât mai simplu pentru orice întrebare. Iar din miile de ani de experienţă a omenirii, unicul răspuns care poate servi drept cheie pentru pătrunderea în acest templu al necunoscutului şi revelaţiei vine probabil din cel mai banal colţ pământesc numit „coada vacii” şi sună cam aşa:

Prost să fii, noroc că eşti!

FII geniu…

Toate bune şi frumoase cu facultatea până în momentul în care aceasta ia sfârşit. Vrei nu vrei, după trei ani de DOTA, Counter-Strike, bere, distracţii şi exerciţii intense de frecat menta ros pantalonii în fund stând la cursuri şi laboratoare unii colegi de ai mei cad în melancolie profundă şi cum aceasta este rudă cu spiritul liric (în viziunea unora) colegii sus-menţionaţi purtaţi în avântul liric pe aripile melancoliei mai scriu câte o amintire despre facultate, colegi etc.

Ok, şi ce e rău în asta? Nimic, atât timp cât autorul este conştient de ceea ce scrie. Ca să trec la subiect: am găsit ceva timp în urmă articolul de aici în care, colegul meu de facultate aflat ” in ultima suta de metrii la facultatea de informatica din cadrul U.A.I.C. (Universitatea Alexandru-Ioan Cuza)” se întreabă ce a văzut interesant la Facultatea de Informatica şi de ce anume s-a apucat de ea şi încearcă să-şi răspundă.

De fapt, el chiar crede că răspunde la întebare, pe când eu am catalogat chestia respectivă ca fiind încercare în primul rând din cauza multitudinii greşelilor gramaticale (sindromul Yahoo Messenger User).

Ignorând greşelile, firul epic al naraţiunii respective face o incursiune în viaţa autorului începând cu amintirea primului calculator şi până în momentul publicării articolului respectiv, pentru ca, imediat după introducere să dezvăluie misterul greşelilor. De fapt, nu este vorba doar de greşeli; autorul din prostie pură modestie umană îşi dezvăluie condiţia de geniu abia acum, la sfârşit de facultate:

„Astfel pe vremea cand lumea se juca cu Z80-uri sau cum sunt mai bine cunoscute la noi HC-uri eu eram un copil cu nabadai care in ,,timpul liber” scria cod Basic. De fapt si de drept nu mai stiu daca aveam 4 sau 5 ani pe vremea cand incepusem sa tastez primele linii de cod in asa maniera incat sa pot sa rulez codul si calculatorul sa deseneze masinute, avioane si alte asemenea.”

Astfel, în avântul prostiei modestiei şi spiritului liric, autorul aduce lumii primele dovezi ale geniului său, probabil efecte ale maximei lui Einstein „If A is a success in life, then A equals x plus y plus z. Work is x; y is play; and z is keeping your mouth shut.” auzită într-o viaţă anterioară. Transhumanţa l-a determinat pe autor să deducă o nouă formulă optimizată, deoarece acesta şi ” în timpul liber scria cod Basic”. Mai mult de atât, geniul autorului şi experienţa vieţilor anterioare îl făceau un adevărat copil-minune în ochii contemporanilor părinţilor săi actuali:

„Stiu insa clar ca nu stiam nici macar alfabetul si cu cifrele stateam si mai rau, dar cumva printr-o minute stiam sa folosesc primitivele drawline si circle, care primeau ca ceea ce stiu acum ca se numesc argumente numere intre 0 si 255. Ba chiar pe vremea aia stiam mai multe primitive, pentru ca stiu ca mai si faceam sa ,,palpaie” ecranul si sa schimb fundalul si multe alte asemenea. Eu de fapt si de drept ma jucam, nu in nisip ci pe tastatura […]”

În acest context, autorul poate fi asemuit unui mare personaj din filmele fantastice literatura universală – Neo, Alesul care putea să vadă codul fiecărui personaj din Matrix direct la run-time.

Bineînţeles că la acest moment apar mai multe teorii legate de modul de expunere a naraţiunii. Elita cercetătorilor din domeniul codurilor şi criptografiei consideră ca acest mesaj se aseamănă cu scrisorile criptate despre care vorbea Nostradamus într-o epistolă a sa şi că acest în mesaj greşelile nu sunt altceva decât o modalitate de a le sugera savanţilor că mesajul este criptat şi este foarte important pentru omenire. Scepticii, duşmanii şi invidioşii geniului consideră că aceste greşeli nu sunt altceva decât o urmare a faptului că autorul în avântul geniului său a uitat, sau poate că nici nu a ştiut să scrie corect gramatical…

Până la urmă, cum ne permitem noi, muritorii de rând să îi cerem unui astfel de geniu să scrie conform normelor stabilite?