La munte

Ghiță își strângea iubita la piept și zâmbea cât îl ținea gura. Și cu toate că drumul îl zdruncina în așa hal de-i căzuseră plombele de la tot evantaiul lui de dinți el era fericit – mergea la munte!

Gurile rele ar fi spus că nu are de ce să fie fericit că doar la munte n-a venit el ci a fost adus și a fost adus nu ca să admire peisajul ci să-și exercite atribuțiile funcției dar Ghiță tot era fericit – una e să mături chiștoace pe străzile orașului și alta e să strângi gunoaie la munte.

Da, muntele – Ghiță închise pentru o clipă ochii pentru a-și croi în memorie imaginea unui versant măreț acoperit în întregime de o pădure de brazi falnici, deasă ca peria încât chiar și cu soarele-n zenit să nu poți vedea la mai mult decât câțiva copaci în față. La marginea pădurii se vedea o potecă îngustă care urca șerpuind printre copaci ca mai apoi să se piardă complet în întunericul din umbra cetinilor.

Jos, acolo unde poteca abia se înfiripa se vedea și pe el – trăgând aer în piept și pășind semeț peste linia imaginară ce separa poteca din pădure de drumul care ducea spre ea. După o scurtă pauză pentru efect dramatic trecu fără să ezite și celălalt picior peste linia care separa poteca de drum și care acum devenise pentru el o adevărată linie de hotar între liniștea învăluită de mister a pădurii și zgomotul haotic al civilizației venind de pe cel mai apropiat drum public. După încă zece pași printre trunchiurile drepte și înalte ca niște catarge de corăbii medievale se opri din nou; nu, nu era obosit – doar simțea nevoia să se oprească și să admire.

Un impuls subconștient parcă îl obliga să se întoarcă de câteva ori împrejur ca să poată admira cât mai în detaliu fiecare plantă, fiecare copac, fiecare creangă și chiar fiecare ac de cetină, în timp ce conștientul făcea cu lăcomie imagini mintale și le salva în memorie. Învăluit de admirația pentru frumos, Ghiță simțea că-l dau lacrimile și îl furnică la spate; avea impresia că după cei câțiva pași făcuți în pădure a ajuns la poarta Raiului. Copleșit de peisajul oferit de pădure și de simplitatea frumuseții acesteia Ghiță deja începea să-și imagineze cum de undeva de sus, poate chiar din vârfurile copacilor coboară cete de îngeri care-i cântă și-l salută.

De îndată ce a dat frâu liber imaginației aceasta porni hai-hui sărind în galopul calului de la un subiect mitologic la unul folcloric de fiecare dată cu vivacitate și ardoare din ce în ce mai mare; și de fiecare dată, Ghiță purtat pe aripile viselor aievea iuțea pasul pe cărare. La un moment dat și-a revenit doar pentru ca să-și dea seama că nu mai avea mult până să o ia la fugă în amonte și se opri să-și tragă sufletul.

Nu se așeză ci se prăbuși pe un buștean semi-putrezit de la marginea potecii, își sprijini fruntea în palma dreaptă și începu să tragă aer în piept; efectele efortului inconștient începeau să-și facă apariția astfel încât nu-și mai simțea picioarele de oboseală. Închise pentru o clipă ochii revenind la imaginea inițială cu îngerii coborând din copaci când simți o mână pe umăr…

Tresări brusc și se întoarse ca să vadă nimic altceva decât fața șoferului care-i spunea:

    – Trezește-te, Ghiță, am ajuns!

Anunțuri

Iarna

Ghiță se trânti nonșalant în poza nesimțitului pe banca de lemn. Era binedispus – afară ningea agale cu fulgi mari și pufoși care se așezau lin pe omătul puhav gros până la genunchi. Îi plăcea să privească ninsoarea – era ceva măreț, fermecător și captivant în procesul acesta de cădere al fulgilor. Că era sentimentul de liniște interioară pe care i-l conferea spectacolul ninsorii sau iluzia că fulgii de nea sunt unicele particule care se mișcă pe fundalul oceanului înțepenit de zăpadă, nu știa, dar știa cu siguranță că ar putea să privească la nesfârșit dansul feeric al picăturilor înghețate. Și avea și lada de bere lângă el…
După o bucată bună de timp petrecută în extazul oferit de dansul feeric al fulgilor de nea prin cap îi trecu o umbră de supărare – „Unde dracu’ o fi umblând și Bibi acela? Permanent întârzie, animalul! Am băut deja patru beri de când îl aștept”. În timp ce pregătea o serie de înjurături adresate lui Bibi s-a aplecat să mai ia o bere. Când a revenit în poziția inițială și-a dat seama că deja înserase – undeva, nu departe, s-a aprins un far în lumina căruia fulgii căpătau o licărire argintie.
Această nouă schimbare a decorului i-a spulberat efectiv tirada de înjurături din minte. Ghiță a rămas din nou cu gura căscată în fața sublimului naturii. Era pur și simplu frumos; fără prea multe epitete și comparații (pe care oricum nu le putea găsi la a cincea bere), fără prea multe figuri de stil (oricum nu știa din astea) – era frumos.

Un singur lucru ar fi schimbat în decor – i-ar fi plăcut să fie luna în loc de far… să fie anume lumina ei argintie care să se reflecte pe fulgii în cădere ca și cum ar fi miriade de diamante minuscule… Ghiță zâmbi satisfăcut în fața imaginii pe care și-o formase în minte doar că, zâmbetul lui dură doar câteva clipe. Atunci când începea să conștientizeze că luna nu prea se arată pe un cer înnorat a apărut și Bibi.

– Salut Ghiță! Văd că te-ai încălzit un pic așteptându-mă, spuse Bibi arătând spre lada de bere și schiță un zâmbet ironic.

– Poți să zici că a fost mai mult pentru curaj , îi răspunse Ghiță în timp ce Bibi așeza două perechi de schiuri lângă bancă.

Seara trecută, la bodega de la colț, Bibi i-a promis lui Ghiță că-l va învăța să schieze. Avea Ghiță un fix cu schiurile – vroia foarte mult să schieze dar de fiecare dată când lua schiuri în picioare i se pleoșteau genunchii și i se lăbărțau picioarele de ziceai că e o vacă pe patine. La un moment dat, renunțase să mai încerce dar Bibi, nu se știe cum, a reușit să-l convingă să mai încerce o dată.

Cum de a reușit Bibi să facă asta, Ghiță nu ținea minte, dar când s-a trezit dimineața știa un singur lucru – trebuie să meargă la schi cu Bibi. Și iată-l pe Bibi, iată schiurile, iată momentul adevărului…

Peste încă două beri de fes, Bibi îi explica lui Ghiță regula de bază la schiuri:

– Deci Ghiță, fii atent – principalul e să ții genunchii flexați și dacă simți că nu mai ai control cazi, dar nu pe față. Priceput?

– Priceput.

– Gata?

Cu jumătate de gură Ghiță scoase un ”Gata” miorlăit și porni la vale…

”Într-adevăr, e frumos să schiezi”, gândi Ghiță în viteză. ”Și vremea de afară e minunată și senzația vitezei…” Ghiță și-a întrerupt gândul la jumătate doar ca să-și închipuie imaginea la care visase cu ochii deschiși mai înainte.

De data aceasta însă, a închis ochii pentru o imagine și mai clară. ”Frumos, pur și simplu frumos!..” își spunea Ghiță în timp ce pe față îi apărea un zâmbet larg…

Așa, cu zâmbetul pe buze s-a ciocnit de copac…

Pe malul mării

Stând pe malul mării ca un falnic stejar, Ghiţă se uita semeţ şi visător la mare. Se simţea infim în faţa măreţiei misterului de necuprins ce se întindea în faţa lui. Se simţea neputincios văzând cu câtă furie talazurile se lovesc de mal.

Simţea cum marea îl învăluieşte, simţea vârtejul frumosului necunoscut al acestui colos acvatic în jurul său, simţea cum frumuseţea apelor îl copleşeşte şi îi era imposibil să-şi ia ochii de la spectacolul valurilor.

Neputând face faţă emoţiilor, Ghiţă scuipă o flegmă şi agest gest îl readuse cu picioarele pe pământ. Era singur pe malul mării. Aerul marii, prea curat, cu prea puţini aburi de alcool îi făcea rău lui Bibi şi de-aceea, se vedeau mai rar. În fiecare seară. După câteva beri şi ceva rachiu de sfeclă, Bibi apărea parcă de nicăieri şi bunii prieteni sporovăiau şi cântau până când lui Ghiţă i se rupea filmul.

Ea nu era cu el deoarece aseară filmul lui Ghiţă a fost mult prea scurt şi probabil cu un subiect puţin intrigant, deoarece Ghiţă nu-şi aducea aminte nimic. De ea nu-şi făcea griji. Zâmbi. Gândul la ea şi la faptul că ea reuşea întotdeauna să ajungă acasă îl făcu să zâmbească din nou.

Închipuindu-şi-o cum doarme şi zâmbeşte prin somn când îl visează, Ghiţă se simţi din nou copleşit de sentimente. De data aceasta, flegma salvatoare îl costă un efort mai mare. Reuşi din nou să revină cu picioarele pe pământ.

Totuşi, îi rămase zâmbetul pe buze. Trase aer în piept şi-şi îndreptă privirea la orizont.  Auzul, pe de altă parte îi era îndreptat la linia de confruntare a celor două elemente: apa şi pământul.

Simţi cum îi cade o picătură în cap. Instinctiv, îşi puse mâna în păr şi înjură. Era un autograf lăsat de un pescăruş în zbor.