La munte (II)

Sprijinindu-și barba în coada lopeții și lopata în roabă, Ghiță stătea nemișcat, ca o stană de piatră, cu privirea ațintită asupra unui copac.

În pătura de cetină verde ce acoperea muntele, acest arbore era unul dintre puținii reprezentanți ai pădurilor de foioase. Oricine l-ar fi putut vedea de la o poștă, mai ales acum, când își înălța coroana falnică acoperită de un amalgam de nuanțe de verde și galben.

Ghiță habar nu avea ce fel de copac era acela – s-a născut și a crescut la țară dar, jungla orașului, cu nenumăratele ei birturi și bodegi  și-a lăsat amprenta asupra memoriei lui. Și amprenta a avut efectul unei măciuci primite în moalele capului – a uitat de viața de la țară, a uitat de copilărie, a uitat de tot. Nu i-au mai rămas decât niște fragmente dispersate prin colțurile întunecate ale memoriei, fragmente care mai apar, din când în când, într-un acces de melancolie pronunțată.

La fel cum nu știa ce fel de copac era, Ghiță nu știa nici de ce se uită la el – doar pentru că e frumos sau pentru că-i amintea de ceva, ceva ascuns, dosit adânc de tot printr-o hrubă a memoriei, ceva care striga cu un glas mut, neauzit de conștientul său…

– Frumos este, cu siguranță, își spunea Ghiță fără să-și ia privirea de la copac, dar, simt că mai este și altceva…

Rămânând în aceeași poziție, Ghiță își mută gândul la vremurile bune și la cât de repede trece timpul. Parcă ieri era vară, cald și zăduf, când umbra unui copac era ca un mic refugiu re razele nemiloase ale soarelui; iar dacă pe lângă umbră mai era și liniște, atunci era chiar ca un colț de rai… Acum,.. acum însă, e toamnă târzie…

– Ce să mai?.. Nu zile, ci ani din viață s-au scurs tot atât de repede cum cad frunzele din copacul acesta la fiecare adiere de vânt. Și măcar frunzele mai au câte o picătură de rouă și uneori, în cădere mai sclipesc pentru ultima oară în razele soarelui, înainte de putrefacție… Dar anii mei?! Câți din ei au avut măcar o clipă de sclipire?

O altă adiere de vânt mai smulse câteva frunze aurii de pe ramurile copacului  lăsându-le apoi să cadă lin și legănat pe pătura pestriță alcătuită din suratele lor. Ghiță privea îndelung, fără să poată să-și întoarcă privirea, acest dans maiestuos al frunzelor în cădere și simțea cum, cu fiecare frunză care se leagănă agale pe ultimul ei drum, sufletul i se umple din ce în ce mai tare de o tristețe nostalgică iar firul gândurilor îi revine din ce în ce mai des la anii care s-au scurs din viața lui fără să lase în urmă nicio clipă de amintiri.

O picătură de ploaie mocănească purtată de vânt îl ciupi de obraz și-l făcu să-și revină din înțepenire:

– Mda.., spuse îndelung, cu un oftat. Trist…

Scutură din cap:

– Mă duc la o bere cu băieții până nu mă ia depresia.

Anunțuri

Ziua îndrăgostiţilor

În dimineaţa aceasta Ghiţă se trezi cu zâmbetul pe buze. Nu pentru că nu s-a îmbătat seara trecută ca un porc deşi tot nu a înţeles cum de s-a întâmplat asta, ci pentru că era o zi specială – ziua îndrăgostiţilor şi Ghiţă şi-a pus în plan să-i facă o surpriză.

Aşa că s-a trezit mai devreme, când ea dormea atât de adânc încât nici nu a simţit că s-a împrospătat aerul de îndată ce s-a sculat Ghiţă din pat. Acesta se ridică încetişor şi se îndreptă prin întuneric spre baie.

Deşi uşa era la trei paşi distanţă, Ghiţă a reuşit să scoată cinci înjurături – două lovituri la picior, una la mână, un cap de uşa închisă şi încă unul când a tras prea tare ca s-o deschidă. După ce închise uşa şi-şi muşcă limba înjurând se opri şi se întrebă de ce-a sunat a gol de fiecare dată când s-a lovit de uşă? Văzând însă că mai are puţin până se luminează de ziuă renunţă la ideile filosofice şi intră în baie.

Deşi la prima privire în oglindă se sperie de-a binelea, Ghiţă era mulţumit de felul cum arată. Îşi aduse aminte ce însemna pentru el înfăţişarea unui bărbat adevărat; un bărbat adevărat se bărbiereşte doar atunci când barba trebuie spălată; bărbatul adevărat nu e niciodată murdar – ceea ce are sub doi centimetri grosime nu se cheamă murdărie, iar dacă are mai mult de doi centimetri cade singură.

De data aceasta însă, Ghiţă hotărî să-i facă ei pe plac. Aşa că oftă cu dor şi jale, puse mâna pe brici şi se apucă să dea jos barba cum dă ţăranul cu sapa-n mătrăgună. După ceva timp de chin şi câteva rânduri de transpiraţie, Ghiţă ieşi învingător. Cu un gest de nespusă bucurie ridică mâna în sus. Atunci observă că briciul lui, nou-nouţ odinioară, acum arăta ca o beschie.

FII geniu… în revenire

Cuvânt înainte

Deşi, s-ar părea că în lumea de azi totul este relativ, tind să cred totuşi că prostia este absolută. Şi pe lângă aceasta, mai este şi incurabilă. Bineînţeles, pentru o persoană caracterizată prin cuvântul „berilă” gurile rele ar putea spune că există un leac – mormântul, dar nu acesta este subiectul de discuţie acum.

Subiectul propriu-zis este revenirea în vogă a colegului meu de facultate pe scena blogger-ilor cu un alt articol, pe acelaşi blog şi scris în acelaşi stil precum cel care a fost subiectul comentariilor mele. Concluziile (mele) la sfârşit.

Revenirea autorului de la tăcerea ruptă din Rai de pe nivelurile demiurgice ale existenţei cosmice pe plaiurile mioritice ale planetei noastre este acompaniată de un articol la fel de idiot ca şi cel despre care am vorbit mirific şi profund filosofic în care autorul în sfârşit lasă modestia omenească şi îşi recunoaşte condiţia care depăşeşte graniţete prostiei umane omenescului.

Mesajul luminatului este evidenţiat chiar în titlul aricolului „Sunt prea bun„. Restul articolului poate fi privit doar ca o prea scurtă enumerare a calităţilor prin care acesta iese din cadrul banalului şi poate percepe infinitul.

Precum Luceafărul, autorul reproşează umanului banal faptul că acesta nu-i acceptă condiţia de geniu. Însăşi cuvintele bufonului Luminăţiei sale,

„Nu am crezut vreodata ca o sa mi se reproseze lucrul acesta dar, iata ca se intampla. In momentele in care chiar imi doresc ceva anume ajung sa fiu prea bun, ajung sa domin si sa dau impresia ca sunt indestructibil. Culmea ironiei este ca asta ma duce in mod direct in imposibilitatea de a obtine acel lucru.”

denotă durerea cu care autorul percepe aceste reproşuri din partea celor care îi sunt dragi dar care nu îl înţeleg, ei fiind mai puţini buni decât dânsul.

Aici, se impune necesitatea unei paranteze pentru a menţiona simplitatea stilului. Pentru a nu-i răni pe reprezentanţii Homo Sapiens Sapiens cu fraze mult peste înţelegerea umană dar infinit de profunde, autorul recurge la o exprimare cât mai pe înţesul reprezentanţilor sus-numiţi, utilizând un limbaj de gară simplu şi bineînţeles, pentru o decodificare normală, intenţionat nu foloseşte cratima în particulele „s-a”. Neutilizarea cratimei rămâne un mister neelucidat până în momentul de faţă, existând câteva teorii care încearcă să-l explice, cele mai proeminente fiind:

  • uitarea/necunoaşterea regulilor gramaticale
  • sindromul YMU (Yahoo Messenger User) şi
  • efectul programării încă de la vârste fragede (4-5 ani, când autorul nu ştia nici măcar literele şi cifrele, dar ştia să folosească primitivele „drawline” şi „drawcircle”). Cercetările statistice demonstrează că simbolul „-” este foarte rar utilizat în scrierea codului-sursă.

Bineînţeles, pentru a demonstra cât de crudă poate fi omenirea la adresa geniului său, autorul prezintă câteva momente dureroase din viaţa sa, momente care probabil au rămas imprimate adânc în fundul sufletului.

Prima demostraţie a cruzimii omeneşti faţă de Divinitatea Sa, conform autorului, a fost din partea unei reprezentante a sexului frumos, cu care autorul a încercat „in cu toata inima” să ajungă să fie. Tirana şi demonica urmaşă a Evei, cea care se face vinovată de izgonirea oamenilor din Rai, în momentul culminant al altruismului autorului „cand dand tot ce aveam mai bun din mine” i-a insuflat prima umbră a decepţiei în tot ce este uman prin faptul că „a ajuns sa imi spuna ca : Esti exact ce mi-am dorit, dar nu stiu de ce cred asta, si nu e bine. Esti prea bun pentru mine.” Dar, jignirile tiranei nu  s-au terminat cu astea, ea „sa intors pe partea cealalta si a inceput sa planga, retezand in mine totul fix de la radacina.”, cum spune cu mare durere însăşi autorul.

Urmările acestui prim reproş au avut un efect catastrofal pentru autor. Suferinţele care au urmat acestui reproş sunt atât de groaznice, încât şi acum când mă gândesc la relatările autorului despre acestea mă trec fiorii. Din acest motiv, cer iertare cititorilor pentru a nu le include, dar fac aceasta tot cu gândul la binele lor, scutindu-i de ororile coşmarurilor cauzate de acele descrieri.

Totuşi, în măreţia nemărginită a sufletului său, autorul face din aceste suferinţe, în urma unei analize minuţioase, un alt dar grandios pentru omenire: el, în sfârşit elucidează misterul la care-şi bat capul cele mai luminate minţi umane – el nu doar reuşeşte să înţeleagă misterul firii de femeie, el chiar înlătură vălul de întuneric ce înconjura acest subiect şi stabileşte o lege a comportamentului, lege care le garantează bărbaţilor succesul într-o relaţie:

fetele se plictisesc daca nu se cearta macar odata la cateva zile, se oftica atunci cand nu pot sa te certe pe tine pentru ca ai facut nu stiu ce lucru stupid si asta pentru ca tin prea mult la tine, avand de fapt nevoie sa se descarce si nestiind cum sa o faca. Si cel mai important, atunci cand vad ceva cu adevarat valoros le este frica sa puna mana si sa se implice, daca il strica, sau daca nu este asa. Binenteles ceea ce fetele ,,cuminti” nu stiu este ca de acesti baieti de cele mai multe ori profita fetele mult mai putin ,, cuminti”.

Drept urmare a acestei noi legi a naturii, autorul a reuşit să-şi recapete încrederea şi dragostea sa pentru oameni şi să fie acceptat din nou printre nedemni, prin intermediul unei noi relaţii cu o altă urmaşă nedemnă a Evei, care s-a dovedit a fi nu doar tirană, ci şi egoistă. Aceasta a încercat să profite de bunătatea infinită a lui „ca sa obtina […] exact ceea ce vroia”.  Experienţa anterioară şi noua lege a naturii (probabil în curând cu un nou amendament) l-au condus pe autor destul de rapid la concluzia enunţată de el însuşi:

Eram prea bun ca sa nu imi dau seama ca asa va face tot timpul, si ca de fapt si de drept eu nu sunt bun decat ca o marioneta.

Picătura care a umplut gaura din apă, conform autorului, „a venit cand am incercat sa ma angajez la o firma”. Şeful de la firma respectivă, speriat de potenţialul şi cunoştinţele Ilustrului în domeniul respectiv, potenţial şi cunoştinţe pe care nici măcar infinitul nu le poate cuprinde, după un refuz grotesc trimis prin intermediul mrejei globale numită Internet, l-a mai şi jignit pe autor spunându-i că este prea bun pentru acel post.

Resemnat deja că trebuie să poarte povara condiţie de geniu printre oameni, autorul se reculege în înalturile filosofiei prea fine pentru înţelesul uman, lăsând la intrarea acestui templu întrebarea:

cum de am reusit sa supravietuiesc pana la varsta pe care o am ?

Deşi noi oamenii nu suntem în stare să patrundem în tainele ce dainuie la nivelul gândirii divine a autorului, totuşi suntem caracterizaţi de a căuta un răspus cât mai simplu pentru orice întrebare. Iar din miile de ani de experienţă a omenirii, unicul răspuns care poate servi drept cheie pentru pătrunderea în acest templu al necunoscutului şi revelaţiei vine probabil din cel mai banal colţ pământesc numit „coada vacii” şi sună cam aşa:

Prost să fii, noroc că eşti!