Răvașul

Ghiță își scărpină zgomotos câlții de păr de pe piept și deschise ochii.  Întinzându-și balele de pe un maxilar pe altul într-un căscat prelungit  urmat de un plescăit umed, își zise în treacăt că n-ar strica să se mai spele din când în când, cel puțin cât timp săpunul n-a prins încă la mucegai.

”Dar mai întâi și-ntâi de toate, să scriu”, își zise el cu hotărâre.

Alergând pe tărâmurile viselor noaptea trecută, Ghiță îți aduse aminte, așa prin somn, că a trecut ceva timp de când n-a mai schimbat o vorbă cu ai săi. N-ar fi fost asta o problemă, că oricând putea să-i sune; doar că, prin somn i s-a trezit pofta să scrie.

Nu înțelegea cum sau de ce, dar de când s-a trezit îl trăgea la scris mai ceva cum îl trage pe-un bețivan cu stomacul sensibil la ligheanul de lângă cap. Așa că, dând frâu liber impulsului liric, Ghiță porni scărpinându-și fesele în căutarea uneltelor potrivite pentru așa o trebușoară. Scotocind într-un colț parcă uitat de lume și scoase la lumina zilei pixul cu care nota scorul când bătea cărțile la bodega de după colț. Zâmbi la valul de amintiri pe care i le aduse pixul, apoi aruncă o privire iscoditoare prin jur – ”la bodegă scriam pe ce se nimerea, dar acum nu pot să trimit o scrisoare din ziar sau hârtie igienică”, cugetă el. Îi mai rămase ceva pagini din cartea de colorat care ar fi fost împlinirea ultimei tentative de scrisoare, dar nici aceasta nu putea fi folosită. ”Eram eu atunci beat fanfară, dar acum nu pot scrie pe foile astea că au desene”… își zise cu regret. Tot scotocind prin mormanele de gunoaie pe care le aducea acasă că doar de!, poate-or prinde bine!, Ghiță găsi, într-un final un caiet din care putea să valorifice câteva foi curate. Odată așezat la masă, porni să înșire rânduri-rânduri de răvaș.

”Vă salut cu drag, scumpii mei părinți de aici de unde m-au adus soarta, viața și nevoia! Sper să vă găsească acest umil răvaș voioși și sănătoși, tineri și vioi așa cum vă ține minte și inima mea și vă duce dorul. Aflați că vă scriu de dragul vostru și de dorul de a vă auzi de bine și nu din cauza unei nevoi sau, Doamne Ferește, orice altă pricină care ar întrista bunele inimi și luminoasele fețe ale dumneavoastră. Țin să vă spun de la început că feciorul dumneavoastră drag e bine și sănătos, ceea ce vă urez și vouă pentru mulți ani înainte! Duc aici în târg o viață bună și plină de împliniri alături de prieteni și persoane dragi…”

Timp de jumătate de oră, prins în momentul creației de muza lirică, Ghiță scrise cu zel povestindu-le la ai săi cum își petrece el timpul; cum  ziua, se lasă purtat de gânduri uneori mărețe, alteori pur și simplu visează aievea. Le spuse despre cum își petrece serile, purtând discuții filosofice cu un pahar de băutură la bodega de la colț; le spuse despre prietenia sa cu Bibi și cu bătăi întețite de inimă le spuse despre relația cu Alondra. Ca un fiu cumsecade, nu uită să includă o listă lungă a calităților ei, urmată de o asigurare că în viitorul apropiat le va face și lor cunoștință cu cea care ”îi luminează diminețile și-i îndulcește visele”.

În încheiere le trimise plecăciuni și urări de sănătate după care, așa cum a fost învățat la școală se apucă să citească scrisoarea de la cap la coadă ca să n-o trimită cu cine știe ce greșeli. Nici n-apucă bine să termine de citit primele fraze că se și îngrozi – abia de reușea să înțeleagă ce scrisese. Îngrozit de cât de urât îi devenise scrisul, Ghiță căzu pe gânduri. După câteva clipe scutură din cap și aruncă hârtiile.

– Mai bine le las un offline pe mess!

Anunțuri

Fără ea

Prima licărire trimisă cu multă grijă și indulgență de către neuronul lui Ghiță spre posesorul acestuia fu gândul că Alondra e plecată. Nu, nu l-a părăsit, Doamne ferește, pur și simplu era plecată iar el a rămas cu dorul, vorba cântecului.

Și deși inima îi făcea ca trenul de fiecare dată când se gândea la ea și ar fi vrut în orice clipă s-o aibă aproape, Ghiță concluzionă spre uimirea lui că încă n-a murit de dorul ei. Da, reușea să se trezească în fiecare dimineață după ce, seara, își spunea că probabil o să moară de dorul ei în som.

Deja, imaginația lui șubredă, care se ținea pe picioare precum un bețiv pe un drum de țară după o ploaie zdravănă, îi proiectase și nu numai o dată acest sfârșit tragic – în adâncul nopții, Giță într-un vis de-al lui Ghiță se perindă fiecare moment frumos petrecut alături de ea. Ghiță zâmbește fericit în somn, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce el nu-și poate dezlipi privirea de chipul ei. Dar inima, biata inimă nu e de fier și la un moment dat, cedează iar Ghiță pășește hotarul dintre lumi cu gândul numai la ea. În spate lasă munca lui de-o viață și lacrimile celor dragi. Îl vede pe Bibi tăcut, morocănos și amărât cu o lacrimă seacă ce-i străbate obrazul drept întocmai ca o cicatrice. O vede pe ea cu privirea în sus, de parcă s-ar uita la dânsul. Ochii ei sunt roșii de plâns părul vâlvoi iar ceea ce mai înainte era o licărire jucăușă în privirea celor două diamante înlăcrimate, acum nu mai e. În locul ei, un ocean de durere se zbate de malurile disperării cu furie și neajutorare.

Pe fața ei, Ghiță citește nedumerirea – unde este el? Nu se poate să fie el cel de acolo, trupul neînsuflețit. Sigur asta e o greșeală sau o glumă – acuși Ghiță o să apară la usă iar cel de colo nu este el. Nu poate fi el! Strigătul acesta de durere,  i-ar mai fi rupt inima o dată lui Ghiță dacă n-ar fi fost trecut în neființă. Dar chiar și așa, în necunoscutul ce-l înconjoară, lipsit de orice urmă a vreunei particule de materie, Ghiță simți un fior rece din cap până-n picoare. Se cutremură în neant când înțelese că nici acolo dorul de ea nu l-a părăsit.

Cum îi avea fața înainte, intinse o mână să-i mai mângâie o dată obrajii. Dar nu putu. Ea era prea departe acum, prea departe ca să ajungă cu mâna, poate la milioane de ani-lumină distanță, dar el totuși o putea vedea lângă dânsul. Și de fiecare dată când încerca s-o atingă simțea cum lumea lui, tot necunoscutul din juru-i se apropia de lumea ei din ce în ce mai tare dar totuși ea era prea departe. Era singur într-un univers de singurătate și nu putea decât să asiste ca un spectator neputincios la ceea ce se petrecea în lumea unde nu demult era protagonist. Și se trezea; în fiecare dimineață.

Și azi, la fel ca și în celelalte dimineți privi îndelung în gol înainte să se ridice din pat. Se sculă și păși agale către frigider. De acolo, scoase o sticlă de suc de malț și hamei, trase câteva înghițituri zdravene urmate de o râgâitură de tremura sticla din geamuri și oftă:

–  Dacă nu era Alondra plecată, nu-mi permiteam să fac asta…

Ziua îndrăgostiţilor

Luându-şi privirea mohorâtă de la briciul-beschie, Ghiţă făcu un efort şi depăşi sentimentul de milă. Îl puse cu grijă deoparte şi purcese la îndeplinirea planului său. Îşi luă haina groasă, pantalonii şi papucii de data aceasta, trase căciula peste urechi şi se făcu nevăzut în mulţimea de oameni care mişunau pe stradă.

Peste jumătate de oră reapăru ţinând în mâini două pungi. În una era cadoul pentru ea – o eşarfă roşie de catifea care i-a luat ochii lui Ghiţă încă de demult, împachetată într-o cutie de toată frumuseţea. Cealaltă pungă era plină-ochi cu petale de trandafir. Ghiţă intră tiptil în dormitor cu inima bătând de frică să n-o trezească. Ea tot mai era în lumea viselor. Suflă uşurat şi se apucă de treabă.

Cu mişcări uşoare, puse cutia pe pat, lângă ea având grijă să nu se rănească de cutie dacă s-a întoarce prin somn. Cu aceleaşi mişcări fine, presură petalele de trandafir pe tot  patul şi făcu şi un drum spre uşă. Apoi, luă petale în mâini, suflă asupra lor ca să le încălzească şi le presură pe corpul ei. Îi lăsă un bileţel, merse în bucătărie, mâncă te miri ce, trase câteva duşte zdravene de poşircă din sticla de serviciu, pentru curaj cum îşi zise Ghiţă şi plecă.

Reveni destul de târziu; afară era noapte şi ea îl aştepta impacientată. Fără a-i spune ceva, Ghiţă o apucă de mijloc, o sărută pasional pe gât şi pe buze, îi puse eşarfa nouă şi o trase încet afară.

Când au ajuns în parc, luna era deja sus pe cer. Puzderia de stele licăreau în noapte încântându-le privirea celor care cutezau să admire cerul. Astrul nocturn îşi revărsa razele peste copacii goi şi mohorâţi din parc umplând atmosfera de un mister magic al luminii argintii. La capătul aleii era surpriza pregătită de Ghiţă – o masă aşezată impecabil şi scăldată în lumina lunii, perfectă pentru o cină romantică.

Privită de unde se aflau ei, priveliştea era şi mai atrăgătoare. Datorită reliefului, masa părea să stea exact pe linia orizontului; tacâmurile şi celelalte obiecte erau aşezate într-o simetrie perfectă faţă de centru. La margini erau tacâmurile cu câte o cupă de vin roşu şi o sclipire a reflexiilor luminii lunii, apoi câte un candelabru în care prin nu se ştie ce minune flăcările lumânărilor nu s-au stins ci pâlpâiau jucăuşe. În sfârşit, exact la mijlocul mesei era o vază subţire cu un singur trandafir roşu în ea, deasupra căruia dăinuia chiar luna în toată splendoarea ei.

Ghiţă era în al nouălea cer de fericire când a văzut-o pe ea radiind de bucurie. Cu un gest galant, Ghiţă a ajutat-o să se aşeze. Fără să spună un cuvânt, cei doi au ciocnit paharele aruncându-şi pe furiş câte o privire plină de fericire şi un zâmbet. Liniştea şi farmecul dragostei lor nu era întrerupt nici de trecătorii care vedeau cum într-o ambiantă romantică de nemaipomenit  şi-au dat întâlnire un om şi o mătură cu eşarfă.

Ziua îndrăgostiţilor

În dimineaţa aceasta Ghiţă se trezi cu zâmbetul pe buze. Nu pentru că nu s-a îmbătat seara trecută ca un porc deşi tot nu a înţeles cum de s-a întâmplat asta, ci pentru că era o zi specială – ziua îndrăgostiţilor şi Ghiţă şi-a pus în plan să-i facă o surpriză.

Aşa că s-a trezit mai devreme, când ea dormea atât de adânc încât nici nu a simţit că s-a împrospătat aerul de îndată ce s-a sculat Ghiţă din pat. Acesta se ridică încetişor şi se îndreptă prin întuneric spre baie.

Deşi uşa era la trei paşi distanţă, Ghiţă a reuşit să scoată cinci înjurături – două lovituri la picior, una la mână, un cap de uşa închisă şi încă unul când a tras prea tare ca s-o deschidă. După ce închise uşa şi-şi muşcă limba înjurând se opri şi se întrebă de ce-a sunat a gol de fiecare dată când s-a lovit de uşă? Văzând însă că mai are puţin până se luminează de ziuă renunţă la ideile filosofice şi intră în baie.

Deşi la prima privire în oglindă se sperie de-a binelea, Ghiţă era mulţumit de felul cum arată. Îşi aduse aminte ce însemna pentru el înfăţişarea unui bărbat adevărat; un bărbat adevărat se bărbiereşte doar atunci când barba trebuie spălată; bărbatul adevărat nu e niciodată murdar – ceea ce are sub doi centimetri grosime nu se cheamă murdărie, iar dacă are mai mult de doi centimetri cade singură.

De data aceasta însă, Ghiţă hotărî să-i facă ei pe plac. Aşa că oftă cu dor şi jale, puse mâna pe brici şi se apucă să dea jos barba cum dă ţăranul cu sapa-n mătrăgună. După ceva timp de chin şi câteva rânduri de transpiraţie, Ghiţă ieşi învingător. Cu un gest de nespusă bucurie ridică mâna în sus. Atunci observă că briciul lui, nou-nouţ odinioară, acum arăta ca o beschie.

Numele ei

Abia când a ieşit afară Giţă a sesizat că deşi îşi luase haina de iarnă, a uitat complet de pantaloni şi papuci. Se opri. Chiloţii lui roz cu floricele albastre fluturau în bătaia vântului ca steagul de la primărie. Se întrebă dacă să se întoarcă sau nu.

Nu îi era frig. Picioarele sale strâmbe ca parantezele îi erau acoperite de câlţii cu care-l înzestrase mama-natură aşa că frigul n-avea nici o şansă. Doar unghiile dădeau semne de slăbiciune şi începeau să se asorteze cu florile de pe chiloţi. Ghiţă se hotărî  – trase rapid o fugă până la bodega de la colţ, revenind cu o sticlă de poşircă de cea mai proastă calitate.

Ajuns în faţa uşii, a tras lacom câteva duşte de poşircă, a suflat puternic din ambii plămâni ca să înlăture putoarea şi a deschis uşa. Mintea lui turmentată de alcool parcă s-a oprit în loc văzând-o pe ea scăldată în razele dimineţii.

Îşi amintise cum o cheamă! Cu paşi repezi, ca să nu uite, Ghiţă se îndreptă spre ea. O cuprinse de mijloc, o sărută pe gât şi-i spuse:

–  Bună dimineaţa, Alondra!

Ea nu a răspuns. În tăcerea dimineţii doar puţinii trecători puteau să vadă cum un tip în chiloţi pupă o mătură.

Numele ei

Ghiţă se trezi brusc. Îşi plimbă privirea buimăcită de beţie atât cât îi permitea poziţia „doarme porcu-n paie ude” . Ochii lui tulburi se opriră într-o clipă de admiraţie asupra ei. Îşi trase încet mâna păroasă şi nespălată de pe ea ca să n-o trezească.

Era nedumerit. Uitase, uitase complet. Îngândurat îşi trecu mâna prin păr. La roaba de ţărână de sub unghiile sale se mai adăugă un strat de seu proaspăt cules din mândreţea de pleată încâlcită a lui.

Neuronul său însă a rămas impasibil la această tentativă de tandreţe şi spre marea sa deznădejde, Ghiţă tot nu reuşi să-şi amintească numele ei.

L-ar fi întrebat pe Bibi, dar acesta dormea ca un prunc, sugând dopul la o sticlă. Fiind conştient că nu-şi putea aminti nici măcar ce fusese in sticla aia, Ghiţă totuşi se hotărî: trebuie să-şi amintească numele ei. Vroia cel puţin în dimineaţa aceasta să nu fie nevoit să înventeze apelative.

Era ferm – gata cu „frumoaso”, „prinţeso”, „valoroaso”, „maneaua sufletului meu”; azi îi va spune pe nume. Imediat după ce şi-l aminteşte.

Pe malul mării

Stând pe malul mării ca un falnic stejar, Ghiţă se uita semeţ şi visător la mare. Se simţea infim în faţa măreţiei misterului de necuprins ce se întindea în faţa lui. Se simţea neputincios văzând cu câtă furie talazurile se lovesc de mal.

Simţea cum marea îl învăluieşte, simţea vârtejul frumosului necunoscut al acestui colos acvatic în jurul său, simţea cum frumuseţea apelor îl copleşeşte şi îi era imposibil să-şi ia ochii de la spectacolul valurilor.

Neputând face faţă emoţiilor, Ghiţă scuipă o flegmă şi agest gest îl readuse cu picioarele pe pământ. Era singur pe malul mării. Aerul marii, prea curat, cu prea puţini aburi de alcool îi făcea rău lui Bibi şi de-aceea, se vedeau mai rar. În fiecare seară. După câteva beri şi ceva rachiu de sfeclă, Bibi apărea parcă de nicăieri şi bunii prieteni sporovăiau şi cântau până când lui Ghiţă i se rupea filmul.

Ea nu era cu el deoarece aseară filmul lui Ghiţă a fost mult prea scurt şi probabil cu un subiect puţin intrigant, deoarece Ghiţă nu-şi aducea aminte nimic. De ea nu-şi făcea griji. Zâmbi. Gândul la ea şi la faptul că ea reuşea întotdeauna să ajungă acasă îl făcu să zâmbească din nou.

Închipuindu-şi-o cum doarme şi zâmbeşte prin somn când îl visează, Ghiţă se simţi din nou copleşit de sentimente. De data aceasta, flegma salvatoare îl costă un efort mai mare. Reuşi din nou să revină cu picioarele pe pământ.

Totuşi, îi rămase zâmbetul pe buze. Trase aer în piept şi-şi îndreptă privirea la orizont.  Auzul, pe de altă parte îi era îndreptat la linia de confruntare a celor două elemente: apa şi pământul.

Simţi cum îi cade o picătură în cap. Instinctiv, îşi puse mâna în păr şi înjură. Era un autograf lăsat de un pescăruş în zbor.