La munte

Ghiță își strângea iubita la piept și zâmbea cât îl ținea gura. Și cu toate că drumul îl zdruncina în așa hal de-i căzuseră plombele de la tot evantaiul lui de dinți el era fericit – mergea la munte!

Gurile rele ar fi spus că nu are de ce să fie fericit că doar la munte n-a venit el ci a fost adus și a fost adus nu ca să admire peisajul ci să-și exercite atribuțiile funcției dar Ghiță tot era fericit – una e să mături chiștoace pe străzile orașului și alta e să strângi gunoaie la munte.

Da, muntele – Ghiță închise pentru o clipă ochii pentru a-și croi în memorie imaginea unui versant măreț acoperit în întregime de o pădure de brazi falnici, deasă ca peria încât chiar și cu soarele-n zenit să nu poți vedea la mai mult decât câțiva copaci în față. La marginea pădurii se vedea o potecă îngustă care urca șerpuind printre copaci ca mai apoi să se piardă complet în întunericul din umbra cetinilor.

Jos, acolo unde poteca abia se înfiripa se vedea și pe el – trăgând aer în piept și pășind semeț peste linia imaginară ce separa poteca din pădure de drumul care ducea spre ea. După o scurtă pauză pentru efect dramatic trecu fără să ezite și celălalt picior peste linia care separa poteca de drum și care acum devenise pentru el o adevărată linie de hotar între liniștea învăluită de mister a pădurii și zgomotul haotic al civilizației venind de pe cel mai apropiat drum public. După încă zece pași printre trunchiurile drepte și înalte ca niște catarge de corăbii medievale se opri din nou; nu, nu era obosit – doar simțea nevoia să se oprească și să admire.

Un impuls subconștient parcă îl obliga să se întoarcă de câteva ori împrejur ca să poată admira cât mai în detaliu fiecare plantă, fiecare copac, fiecare creangă și chiar fiecare ac de cetină, în timp ce conștientul făcea cu lăcomie imagini mintale și le salva în memorie. Învăluit de admirația pentru frumos, Ghiță simțea că-l dau lacrimile și îl furnică la spate; avea impresia că după cei câțiva pași făcuți în pădure a ajuns la poarta Raiului. Copleșit de peisajul oferit de pădure și de simplitatea frumuseții acesteia Ghiță deja începea să-și imagineze cum de undeva de sus, poate chiar din vârfurile copacilor coboară cete de îngeri care-i cântă și-l salută.

De îndată ce a dat frâu liber imaginației aceasta porni hai-hui sărind în galopul calului de la un subiect mitologic la unul folcloric de fiecare dată cu vivacitate și ardoare din ce în ce mai mare; și de fiecare dată, Ghiță purtat pe aripile viselor aievea iuțea pasul pe cărare. La un moment dat și-a revenit doar pentru ca să-și dea seama că nu mai avea mult până să o ia la fugă în amonte și se opri să-și tragă sufletul.

Nu se așeză ci se prăbuși pe un buștean semi-putrezit de la marginea potecii, își sprijini fruntea în palma dreaptă și începu să tragă aer în piept; efectele efortului inconștient începeau să-și facă apariția astfel încât nu-și mai simțea picioarele de oboseală. Închise pentru o clipă ochii revenind la imaginea inițială cu îngerii coborând din copaci când simți o mână pe umăr…

Tresări brusc și se întoarse ca să vadă nimic altceva decât fața șoferului care-i spunea:

    – Trezește-te, Ghiță, am ajuns!

Anunțuri

Ziua îndrăgostiţilor

Luându-şi privirea mohorâtă de la briciul-beschie, Ghiţă făcu un efort şi depăşi sentimentul de milă. Îl puse cu grijă deoparte şi purcese la îndeplinirea planului său. Îşi luă haina groasă, pantalonii şi papucii de data aceasta, trase căciula peste urechi şi se făcu nevăzut în mulţimea de oameni care mişunau pe stradă.

Peste jumătate de oră reapăru ţinând în mâini două pungi. În una era cadoul pentru ea – o eşarfă roşie de catifea care i-a luat ochii lui Ghiţă încă de demult, împachetată într-o cutie de toată frumuseţea. Cealaltă pungă era plină-ochi cu petale de trandafir. Ghiţă intră tiptil în dormitor cu inima bătând de frică să n-o trezească. Ea tot mai era în lumea viselor. Suflă uşurat şi se apucă de treabă.

Cu mişcări uşoare, puse cutia pe pat, lângă ea având grijă să nu se rănească de cutie dacă s-a întoarce prin somn. Cu aceleaşi mişcări fine, presură petalele de trandafir pe tot  patul şi făcu şi un drum spre uşă. Apoi, luă petale în mâini, suflă asupra lor ca să le încălzească şi le presură pe corpul ei. Îi lăsă un bileţel, merse în bucătărie, mâncă te miri ce, trase câteva duşte zdravene de poşircă din sticla de serviciu, pentru curaj cum îşi zise Ghiţă şi plecă.

Reveni destul de târziu; afară era noapte şi ea îl aştepta impacientată. Fără a-i spune ceva, Ghiţă o apucă de mijloc, o sărută pasional pe gât şi pe buze, îi puse eşarfa nouă şi o trase încet afară.

Când au ajuns în parc, luna era deja sus pe cer. Puzderia de stele licăreau în noapte încântându-le privirea celor care cutezau să admire cerul. Astrul nocturn îşi revărsa razele peste copacii goi şi mohorâţi din parc umplând atmosfera de un mister magic al luminii argintii. La capătul aleii era surpriza pregătită de Ghiţă – o masă aşezată impecabil şi scăldată în lumina lunii, perfectă pentru o cină romantică.

Privită de unde se aflau ei, priveliştea era şi mai atrăgătoare. Datorită reliefului, masa părea să stea exact pe linia orizontului; tacâmurile şi celelalte obiecte erau aşezate într-o simetrie perfectă faţă de centru. La margini erau tacâmurile cu câte o cupă de vin roşu şi o sclipire a reflexiilor luminii lunii, apoi câte un candelabru în care prin nu se ştie ce minune flăcările lumânărilor nu s-au stins ci pâlpâiau jucăuşe. În sfârşit, exact la mijlocul mesei era o vază subţire cu un singur trandafir roşu în ea, deasupra căruia dăinuia chiar luna în toată splendoarea ei.

Ghiţă era în al nouălea cer de fericire când a văzut-o pe ea radiind de bucurie. Cu un gest galant, Ghiţă a ajutat-o să se aşeze. Fără să spună un cuvânt, cei doi au ciocnit paharele aruncându-şi pe furiş câte o privire plină de fericire şi un zâmbet. Liniştea şi farmecul dragostei lor nu era întrerupt nici de trecătorii care vedeau cum într-o ambiantă romantică de nemaipomenit  şi-au dat întâlnire un om şi o mătură cu eşarfă.

FII geniu – supărat

O, crudă soartă, urât destin! Voi tirane ursitoare, de ce m-aţi făcut să arunc lancea cuvântului în măreţia de spartan a marelui geniu al secolului 21?

Furia sa, s-a dezlănţuit asupra-mi precum furtuna-n mare îşi aruncă talazurile asupra bărcii şubrede a unui naufragiat, mai întâi prin intermediul unui comentariu, iar mai apoi prin intermediul acestui articol pe blogul său.

Comentariul,

Ce bine ma simt acum ca am un critic care poate sa imi comenteze atat de frumos articolele. Cum a supravietuit pana acum blogul meu fara un critic atat de iscusit nici nu stiu.

Abia astept sa citesc in contioare critca ta scrisa atat de frumos, care intrepreteaza intr-un mod irefutabil gresit logica triviala, folosind sintagmele de clasa a 12, si ironia subtila si mai ales autentica furata de la altii.

Sper sa iti placa urmatorul meu articol…

m-a făcut să contemplez adânc asupra „critcii” mele şi dacă vreau să fac asta „in contioare”?

Tumultul întrebărilor de acest fel mi-a răpit liniştea şi somnul, zbuciumul lor a pus stăpânire pe sufletul meu, în minte apărându-mi din ce în ce mai conturată întrebarea retorică: “Cum de mi-am permis?”

Şi într-adevăr, cum de mi-am permis? Cum de mi-am permis să critic un geniu şi să-i reproşez că nu scrie corect gramatical? Că doar dacă ai terminat o facultate, asta nu înseamnă neapărat că trebuie să scrii corect gramatical, poţi scrie ca un analfabet…

O, mărite geniu, luceafăr al esenţei umane, nu am „perciput” articolul tău şi am ponegrit sfântul mister al „continutul[ui] lui care ramane enigmatic”!

Cum de mi-am permis eu, omul care „nu a fost capabil sa inteleaga ceea ce era atat de evident,” deoarece “ceea ce am scris eu nu era menit sa fie vazut in public, si a fost doar o iesire la un moment dat uitata pe veci pe net.” să cred că tu chiar ai vrut ca cineva să citească cele scrise de tine punându-le pe blog şi cum de mi-am permis să cred că dacă blogul e public, atunci şi eu, vierme nevrednic, pot să-l citesc?

Cum de mi-am permis să cred că dacă nu voiai ca cele scrise pe blogul tău să nu fie citite nu le mai publicai ci le ţineai undeva ascunse? Cum de mi-am permis să cred astea când tu, maestru al tastaturii, nu ai vrut decât să ne luminezi pe noi oamenii cu înţelepciunea ta divină?

Cum de mi-am permis eu, un profan al calculatoarelor HC-2000, să comentez afirmaţiile luminăţiei tale precum că erai capabil la 5 ani să scrii cod fără a şti literele sau cifrele? Dar, o preaînţeleptule, comentariile mele au fost menite să recunoască o dată în plus condiţia ta de geniu, care „printr-o minute”, nu doar că a reuşit să memoreze amplasarea tastelor şi combinaţii ale acestora, dar reuşea să creeze programe prin utilizarea acestor combinaţii de taste. Este genial faptul că deşi nu ştiai să citeşti şi să scrii, reuşeai să pui cap la cap instrucţiuni de care habar nu aveai astfel încât acestea să aibă o anumită ordine şi logică şi să mai şi dea rezultate. Şi astea nemaivorbind de faptul că instrucţiunile erau în engleză!

Recitind (pentru a câta oară?) articolul luminăţiei tale nu pot să nu mă gândesc la durerea profundă pe care o denotă şi nu pot să nu fac o asociere cu maxima „Prostia doare”. Mă bucură faptul că terapia la care te-am supus ţi-a fost de folos: ţi-ai dat seama de cât este de ilustru unul din articolele tale şi l-ai şters înainte ca să îl vadă prea multă lume. Eu împreună cu toţi cei care au lăsat comentarii la articolele mele îţi urăm un sincer „Ţine-o tot aşa!”

FII geniu… în revenire

Cuvânt înainte

Deşi, s-ar părea că în lumea de azi totul este relativ, tind să cred totuşi că prostia este absolută. Şi pe lângă aceasta, mai este şi incurabilă. Bineînţeles, pentru o persoană caracterizată prin cuvântul „berilă” gurile rele ar putea spune că există un leac – mormântul, dar nu acesta este subiectul de discuţie acum.

Subiectul propriu-zis este revenirea în vogă a colegului meu de facultate pe scena blogger-ilor cu un alt articol, pe acelaşi blog şi scris în acelaşi stil precum cel care a fost subiectul comentariilor mele. Concluziile (mele) la sfârşit.

Revenirea autorului de la tăcerea ruptă din Rai de pe nivelurile demiurgice ale existenţei cosmice pe plaiurile mioritice ale planetei noastre este acompaniată de un articol la fel de idiot ca şi cel despre care am vorbit mirific şi profund filosofic în care autorul în sfârşit lasă modestia omenească şi îşi recunoaşte condiţia care depăşeşte graniţete prostiei umane omenescului.

Mesajul luminatului este evidenţiat chiar în titlul aricolului „Sunt prea bun„. Restul articolului poate fi privit doar ca o prea scurtă enumerare a calităţilor prin care acesta iese din cadrul banalului şi poate percepe infinitul.

Precum Luceafărul, autorul reproşează umanului banal faptul că acesta nu-i acceptă condiţia de geniu. Însăşi cuvintele bufonului Luminăţiei sale,

„Nu am crezut vreodata ca o sa mi se reproseze lucrul acesta dar, iata ca se intampla. In momentele in care chiar imi doresc ceva anume ajung sa fiu prea bun, ajung sa domin si sa dau impresia ca sunt indestructibil. Culmea ironiei este ca asta ma duce in mod direct in imposibilitatea de a obtine acel lucru.”

denotă durerea cu care autorul percepe aceste reproşuri din partea celor care îi sunt dragi dar care nu îl înţeleg, ei fiind mai puţini buni decât dânsul.

Aici, se impune necesitatea unei paranteze pentru a menţiona simplitatea stilului. Pentru a nu-i răni pe reprezentanţii Homo Sapiens Sapiens cu fraze mult peste înţelegerea umană dar infinit de profunde, autorul recurge la o exprimare cât mai pe înţesul reprezentanţilor sus-numiţi, utilizând un limbaj de gară simplu şi bineînţeles, pentru o decodificare normală, intenţionat nu foloseşte cratima în particulele „s-a”. Neutilizarea cratimei rămâne un mister neelucidat până în momentul de faţă, existând câteva teorii care încearcă să-l explice, cele mai proeminente fiind:

  • uitarea/necunoaşterea regulilor gramaticale
  • sindromul YMU (Yahoo Messenger User) şi
  • efectul programării încă de la vârste fragede (4-5 ani, când autorul nu ştia nici măcar literele şi cifrele, dar ştia să folosească primitivele „drawline” şi „drawcircle”). Cercetările statistice demonstrează că simbolul „-” este foarte rar utilizat în scrierea codului-sursă.

Bineînţeles, pentru a demonstra cât de crudă poate fi omenirea la adresa geniului său, autorul prezintă câteva momente dureroase din viaţa sa, momente care probabil au rămas imprimate adânc în fundul sufletului.

Prima demostraţie a cruzimii omeneşti faţă de Divinitatea Sa, conform autorului, a fost din partea unei reprezentante a sexului frumos, cu care autorul a încercat „in cu toata inima” să ajungă să fie. Tirana şi demonica urmaşă a Evei, cea care se face vinovată de izgonirea oamenilor din Rai, în momentul culminant al altruismului autorului „cand dand tot ce aveam mai bun din mine” i-a insuflat prima umbră a decepţiei în tot ce este uman prin faptul că „a ajuns sa imi spuna ca : Esti exact ce mi-am dorit, dar nu stiu de ce cred asta, si nu e bine. Esti prea bun pentru mine.” Dar, jignirile tiranei nu  s-au terminat cu astea, ea „sa intors pe partea cealalta si a inceput sa planga, retezand in mine totul fix de la radacina.”, cum spune cu mare durere însăşi autorul.

Urmările acestui prim reproş au avut un efect catastrofal pentru autor. Suferinţele care au urmat acestui reproş sunt atât de groaznice, încât şi acum când mă gândesc la relatările autorului despre acestea mă trec fiorii. Din acest motiv, cer iertare cititorilor pentru a nu le include, dar fac aceasta tot cu gândul la binele lor, scutindu-i de ororile coşmarurilor cauzate de acele descrieri.

Totuşi, în măreţia nemărginită a sufletului său, autorul face din aceste suferinţe, în urma unei analize minuţioase, un alt dar grandios pentru omenire: el, în sfârşit elucidează misterul la care-şi bat capul cele mai luminate minţi umane – el nu doar reuşeşte să înţeleagă misterul firii de femeie, el chiar înlătură vălul de întuneric ce înconjura acest subiect şi stabileşte o lege a comportamentului, lege care le garantează bărbaţilor succesul într-o relaţie:

fetele se plictisesc daca nu se cearta macar odata la cateva zile, se oftica atunci cand nu pot sa te certe pe tine pentru ca ai facut nu stiu ce lucru stupid si asta pentru ca tin prea mult la tine, avand de fapt nevoie sa se descarce si nestiind cum sa o faca. Si cel mai important, atunci cand vad ceva cu adevarat valoros le este frica sa puna mana si sa se implice, daca il strica, sau daca nu este asa. Binenteles ceea ce fetele ,,cuminti” nu stiu este ca de acesti baieti de cele mai multe ori profita fetele mult mai putin ,, cuminti”.

Drept urmare a acestei noi legi a naturii, autorul a reuşit să-şi recapete încrederea şi dragostea sa pentru oameni şi să fie acceptat din nou printre nedemni, prin intermediul unei noi relaţii cu o altă urmaşă nedemnă a Evei, care s-a dovedit a fi nu doar tirană, ci şi egoistă. Aceasta a încercat să profite de bunătatea infinită a lui „ca sa obtina […] exact ceea ce vroia”.  Experienţa anterioară şi noua lege a naturii (probabil în curând cu un nou amendament) l-au condus pe autor destul de rapid la concluzia enunţată de el însuşi:

Eram prea bun ca sa nu imi dau seama ca asa va face tot timpul, si ca de fapt si de drept eu nu sunt bun decat ca o marioneta.

Picătura care a umplut gaura din apă, conform autorului, „a venit cand am incercat sa ma angajez la o firma”. Şeful de la firma respectivă, speriat de potenţialul şi cunoştinţele Ilustrului în domeniul respectiv, potenţial şi cunoştinţe pe care nici măcar infinitul nu le poate cuprinde, după un refuz grotesc trimis prin intermediul mrejei globale numită Internet, l-a mai şi jignit pe autor spunându-i că este prea bun pentru acel post.

Resemnat deja că trebuie să poarte povara condiţie de geniu printre oameni, autorul se reculege în înalturile filosofiei prea fine pentru înţelesul uman, lăsând la intrarea acestui templu întrebarea:

cum de am reusit sa supravietuiesc pana la varsta pe care o am ?

Deşi noi oamenii nu suntem în stare să patrundem în tainele ce dainuie la nivelul gândirii divine a autorului, totuşi suntem caracterizaţi de a căuta un răspus cât mai simplu pentru orice întrebare. Iar din miile de ani de experienţă a omenirii, unicul răspuns care poate servi drept cheie pentru pătrunderea în acest templu al necunoscutului şi revelaţiei vine probabil din cel mai banal colţ pământesc numit „coada vacii” şi sună cam aşa:

Prost să fii, noroc că eşti!