Arhiva

Posts Tagged ‘critică’

Căldura

24 Iulie, 2010 4 comentarii

Ghiță oftă adânc – căldura de afară îl obosea, îl irita și parcă îi încetinea mișcările. Soarele nemilos îl frigea cu razele sale și Ghiță se simțea ca o bucată de ceafă de porc la grătar.

Numai că, în loc de grăsime, lui îi curgeau sudorile. De fapt, se gândi Ghiță făcând o mică pauză ca să poată duce metafora până la capăt, mai corect ar fi spus ”și sudorile”.  Da, da – dădu Ghiță din cap cu o expresie cicălitoare pe față;  atracția lui pentru sucul de malț și hamei s-a dovedit a fi aproape fatidică – i-a transformat cele șase pătrățele de mușchi de pe abdomen într-o semisferă, căreia, de la atâtea hamsii și beri depozitate, Ghiță începuse să-i zică acvariu.

Nu că-l deranja pe Ghiță burta; bine nu foarte mult – doar atunci când se apleca și-i atârna. În rest, își continuă Ghiță gândul, nicio problemă. Orice bărbat adevărat are burtă – Ghiță zâmbi – este cel mai bun loc de depozitare al băuturii și mâncării.

Doar că lui îi era rușine – rușine față de ea. Așa cum ea era perfecțiunea întruchipată pentru dânsul el nu-și permitea să nu fie cu adevărat bărbatul viselor ei. Numai gândul la diferența dintre suplețea ei și diametrul burții sale îl oripila.

Ofta amarnic prin somn și se întorcea de pe o parte pe alta aproape plângând după frumusețea demult apusă a mușchilor săi abdominali. Era o adevărată tortură pentru el atunci când o cuprindea prin somn să ateste o dată-n plus că din cauza acvariului său portabil abia de putea să pună mâna pe talia ei sculptată de zeii Olimpului.

–  Nu se mai poate așa, își zise Ghiță și privi în jur de teamă să nu-l fi auzit cineva că vorbește singur. Trebuie să mă apuc  de exerciții. În fiecare dimineață și seară fac flotări, abdomene și jogging. Hotărât! Și Ghiță dădu din cap în semn de aprobare.

– Dar până una-alta, mă duc să-mi iau o bere că nu mai pot de căldura asta…

Revoluţie în Moldova? Ştiri

8 Aprilie, 2009 Lasă un comentariu

FII geniu – supărat

30 Noiembrie, 2008 Lasă un comentariu

O, crudă soartă, urât destin! Voi tirane ursitoare, de ce m-aţi făcut să arunc lancea cuvântului în măreţia de spartan a marelui geniu al secolului 21?

Furia sa, s-a dezlănţuit asupra-mi precum furtuna-n mare îşi aruncă talazurile asupra bărcii şubrede a unui naufragiat, mai întâi prin intermediul unui comentariu, iar mai apoi prin intermediul acestui articol pe blogul său.

Comentariul,

Ce bine ma simt acum ca am un critic care poate sa imi comenteze atat de frumos articolele. Cum a supravietuit pana acum blogul meu fara un critic atat de iscusit nici nu stiu.

Abia astept sa citesc in contioare critca ta scrisa atat de frumos, care intrepreteaza intr-un mod irefutabil gresit logica triviala, folosind sintagmele de clasa a 12, si ironia subtila si mai ales autentica furata de la altii.

Sper sa iti placa urmatorul meu articol…

m-a făcut să contemplez adânc asupra „critcii” mele şi dacă vreau să fac asta „in contioare”?

Tumultul întrebărilor de acest fel mi-a răpit liniştea şi somnul, zbuciumul lor a pus stăpânire pe sufletul meu, în minte apărându-mi din ce în ce mai conturată întrebarea retorică: “Cum de mi-am permis?”

Şi într-adevăr, cum de mi-am permis? Cum de mi-am permis să critic un geniu şi să-i reproşez că nu scrie corect gramatical? Că doar dacă ai terminat o facultate, asta nu înseamnă neapărat că trebuie să scrii corect gramatical, poţi scrie ca un analfabet…

O, mărite geniu, luceafăr al esenţei umane, nu am „perciput” articolul tău şi am ponegrit sfântul mister al „continutul[ui] lui care ramane enigmatic”!

Cum de mi-am permis eu, omul care „nu a fost capabil sa inteleaga ceea ce era atat de evident,” deoarece “ceea ce am scris eu nu era menit sa fie vazut in public, si a fost doar o iesire la un moment dat uitata pe veci pe net.” să cred că tu chiar ai vrut ca cineva să citească cele scrise de tine punându-le pe blog şi cum de mi-am permis să cred că dacă blogul e public, atunci şi eu, vierme nevrednic, pot să-l citesc?

Cum de mi-am permis să cred că dacă nu voiai ca cele scrise pe blogul tău să nu fie citite nu le mai publicai ci le ţineai undeva ascunse? Cum de mi-am permis să cred astea când tu, maestru al tastaturii, nu ai vrut decât să ne luminezi pe noi oamenii cu înţelepciunea ta divină?

Cum de mi-am permis eu, un profan al calculatoarelor HC-2000, să comentez afirmaţiile luminăţiei tale precum că erai capabil la 5 ani să scrii cod fără a şti literele sau cifrele? Dar, o preaînţeleptule, comentariile mele au fost menite să recunoască o dată în plus condiţia ta de geniu, care „printr-o minute”, nu doar că a reuşit să memoreze amplasarea tastelor şi combinaţii ale acestora, dar reuşea să creeze programe prin utilizarea acestor combinaţii de taste. Este genial faptul că deşi nu ştiai să citeşti şi să scrii, reuşeai să pui cap la cap instrucţiuni de care habar nu aveai astfel încât acestea să aibă o anumită ordine şi logică şi să mai şi dea rezultate. Şi astea nemaivorbind de faptul că instrucţiunile erau în engleză!

Recitind (pentru a câta oară?) articolul luminăţiei tale nu pot să nu mă gândesc la durerea profundă pe care o denotă şi nu pot să nu fac o asociere cu maxima „Prostia doare”. Mă bucură faptul că terapia la care te-am supus ţi-a fost de folos: ţi-ai dat seama de cât este de ilustru unul din articolele tale şi l-ai şters înainte ca să îl vadă prea multă lume. Eu împreună cu toţi cei care au lăsat comentarii la articolele mele îţi urăm un sincer „Ţine-o tot aşa!”

%d blogeri au apreciat asta: