Mirosul

Ghiță stătea cu capul sprijinit în palma mâinii stângi și cu sticla de bere în mâna dreaptă, într-o stare de liniște sufletească absolută. Nici un gând nu-i tulbura tihna, nici un mușchi nu dădea semne de încordare – pur și simplu stătea. A tot stat așa până când de pe buzele lăbărțate a început încet să se scurgă niște bale răzlețe care trădau starea de seninătate a posesorului gurii.

Cam pe când saliva a ajuns pe la jumătatea distanței dintre colțul buzelor și bărbie și-a dat și Ghiță seama că prea se depărtase de cele lumești; și-a revenit și și-a șters cu o mișcare rapidă saliva după care, tot cu aceeași viteză și agilitate a dus sticla la gură și a tras câteva gâturi lungi de bere.

Se plictisea… abia încheiase o zi de muncă nici grea nici ușoară, fără nici un eveniment marcant despre care să poată discuta sau asupra căruia să reflecte măcar un pic. Nici măcar nu a înjurat pe nimeni pentru că nu aruncase mucul de țigară la coșul de gunoi. Mai pe scurt, o zi plictisitoare urmată de o seară care se prevedea la fel de plictisitoare ca și ziua.

Ghiță oftă, goli sticla și întinse mâna după alta în timp ce în capul lui își actualiza registrul ”Asta-i a patra pentru seara asta…”.

După prima înghițitură – hop, apare și Bibi. Fața lui Ghiță se lumină instant – în sfârșit cineva cu care sigur va găsi un subiect de conversație. Bibi își văzu prietenul și înaintă cu pas alert spre acesta.

–  Băi Ghiță, să-ți zic ce carte mișto am terminat de citit în după-amiaza aceasta!..

Ghiță se crispă un pic, dar nu prea mult; nu prea avea el chef, mai ales după a patra bere, să discute despre cărți. Altă vorbă politica! Dar cum nu se prevedea o alternativă pentru subiect, s-a împăcat cu gândul. De fapt, n-avea nimic împotrivă, cu atât mai mult că și lui îi plăceau cărțile dar, în seara aceasta chiar nu avea chef să discute despre cărți. Cu toate acestea, își îndreptă atenția spre Bibi care deja povestea entusiasmat:

–  … și cum se plimba el acolo pe niște pietre, îi apare Virgiliu care-l duce în fața unei porți pe care scria ”Voi, ce intrați, lăsați orice speranță”…

Fără să vrea, Ghiță s-a lăsat fermecat complet de subiect. Asculta ca un copil, cu gura căscată și cu o sclipire de entusiasm în ochi când, la un moment dat a început să simtă un miros înțepător care i-a transformat licărul din ochi în usturime în doar câteva clipe.

”Ce dracu pute așa urât?” se întreba Ghiță ținând mâna la nas ca să poată asculta în continuare discursul entusiasmat al lui Bibi. Simțea că e imposibil; mâna la nas nu mai acoperea deloc putoarea înnecăcioasă și deja simțea că ochii încep să-i lăcrimeze.

Și-a dat seama că mirosul venea de la Bibi, dar nu putea să-i zică direct că de, ce fel de prieten îi mai este dacă-i spune direct că pute? Cu aceste gânduri, Ghiță mai încercă o serie de măsuri evazive: strânse mai tare mâna la nas, răsufla mai rar și clipea mai des dar simțea că nu poate să facă toate acestea și să fie și atent la ce povestea Bibi.

Timp de câteva minute, distras de la firul epic, Ghiță a purtat o luptă interioară crâncenă între senzația de vomă și tendința zadarnică de concentrare asupra povestirii…

Într-un final, sleit de puteri, Ghiță cedă la strigătul neuronului  – ”Prieten, prieten dar, dacă mai stau așa rămân fără păr în nas…”

– Bibi, ce dracu pute așa la tine?

Bibi a rămas stuperfiat; știa că miroase de la el – nu mai avuse contact cu apa de săptămâini bune dar nasul i se obișnuise deja și nu mai simțea nimic. Totuși, nu se aștepta ca prietenul lui să-l înjosească în așa hal spunându-i că pute. Și asta îl durea. Îi venea să strige de durere. Simțea cum i se umpleau ochii de lacrimi gata să izbucnească în orice moment dar, printr-un efort suprem de vointă a reușit să le stăpânească.

Nu știa ce să zică; stătu tăcut câteva momente în căutarea unei replici în timp ce Ghiță, care renunțase să mai ascundă repulsia față de miros, se ținea cu mâna de nas.  Într-un sfârșit, Bibi deschise gura:

– Să vezi că dimineață am luat din greșeală șosetele de ieri!

Anunțuri

Cartea

– A sosit și timpul tău, spuse Ghiță întinzându-se spre cartea din colț.

Era o carte cu coperțile jerpelite pe care a găsit-o câteva săptămâni în urmă aruncată lângă un coș de gunoi. Ceva din interior, nu șita ce anume, nu l-a lăsat să ducă la bun sfârșit intenția fostului proprietar. Să fi fost instinctul sau poate o strigare obscură al subconștientului și mai obscur?, se întreba Ghiță în fiecare dimineață când trecea privirea peste ea. Orice ar fi fost, acum era mai mult decât bucuros că nu aruncase rezultatul sacrificiului a ceea ce a fost cândva (credea Ghiță) un copac falnic. A văzut el de la început că hârtia era destul de calitativă și nu era lunecoasă așa că, a păstrat cartea ca pe o asigurare pentru cazurile de absență a hârtiei igienice.

Acum era un caz din ăla – Giță trebuia să iasă urgent din casă, chiar se și îmbrăcase bine pentru o ieșire mai mult decât ordinară cu băieții la o bere când, simți fiorul cald al necesității fiziologice iminente. Știa că nu mai este hârtie igienică la baie, chiar își zise cu câteva minute mai înainte să ducă o rolă dar, a omis acest mic amănunt în goana sa spre descărcarea mațelor.

Văzându-se pus în fața faptului împlinit, unica lui scăpare în momentul de față era cartea. Lăudându-și în gând prezența de spirit care nu l-a lăsat să arunce salvarea lui de acum, Ghiță a apucat cartea și a deschis-o, că de’ – nu poate omul să folosească obiectul la așa nevoie și măcar să nu vadă ce anume folosește. Atunci când a găsit-o, nici prin cap să o deschidă să vadă ce-i înăuntru; acum dacă tot avea ceva timp la dispoziție, de ce să n-o frunzărească? Cu atât mai mult că, din câte-și amintea el, cea mai recentă lectură a lui a fost eticheta unui odorizant de baie – lectură impusă de plictiseala atașată unei nevoi fiziologice asemeni celei curente.

– Deja vu, surâse Ghiță totodată dojenindu-se că a ignorat atât de mult dragostea lui pentru lectură. Așadar, ia să vedem ce mai scrie pe-aicea.

Cu aceste cuvinte, întoarse pagina cu titlul și se apucă de citit. A rămas captiv al firului epic încă de la prima pagină, care pe neobservate s-a transformat în a doua, a treia și tot așa mai departe; Ghiță citea dus. Nici nu și-a dat seama când mușchii abdominali au terminat de eliminat conținutul intestinelor și cu atât mai mult nu băga în seamă mirosul greoi ce-l înțepa la ochi. Tresări doar când îi sună telefonul mobil uitat într-un buzunar; mașinal apucă aparatul cu trei degete, îl scoase din buzunar ca să vadă cine e – îl sunau băieții.

– Alo?!

– Unde te-ai pierdut, Ghiță? Trebuia să fii la crâșmă acu’ patru ore!