Ei la mare

Văzându-se pe malul mării, Ghiţă nu putea să creadă ochilor: peisajul, ambianţa şi circumstanţele îl făceau să se simtă în al nouălea cer de fericire. Nu că nu ar fi putut fi la o înălţime mai mare, dar 9 era cam pragul superior al tuturor numărătorilor lui Ghiţă. Deşi ştia că are zece degete la ambele mâini, prefera să numere de două ori câte cinci.

De ce nouă? Pentru că nouă la Ghiţă era cifra magică. Ca un numerolog bun ce nu era,  Ghită ştia foarte bine că şase beri plus trei seminţe erau destul ca să apară magia. Bibi (apărut cu o bere în urmă) făcea un gest magic şi memoria dispărea. Tot ce rămânea în urma magiei erau mahmureala şi vânătăile.

Acum, pe malul mării magia era alta. Alta pentru că Bibi nici nu mai reuşise să facă gestul magic şi acum dormea ca porcul, îmbrăţişat cu o sticlă. Era magia lor: a lui şi a ei…

Stăteau unul lângă celălalt, ea sprijinindu-se de umărul lui şi el ţinând-o tandru de mijloc. Soarele ieşea de după orizont de parcă ar fi făcut o baie în infinitul mării şi acum îi mângâia pe ei cu razele sale.

Văzând cum razele soarelui îi conturau supleţea corpului ei, Ghiţă deveni un pic gelos; i se părea că astrul îşi poartă razele pe trupul ei cu prea multă afecţiune. După puţin timp însă, îşi dădu seama cât este de ridicol să fie supărat pe soare. Până la urmă, ea era alături de el – Ghiţă şi nu de soare.

Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Îşi arătă evantaiul de dinţi într-un zâmbet larg şi i se păru că soarele păli. Răsuflă uşurat şi simţi cu plăcere unduirea corpului ei. Zâmbi din nou.

Atras parcă de o forţă necunoscută, se înclină spre ea şi îşi întinse buzele pentru a savura un sărut de neuitat…

–          Ghiţă, iar ai halucinaţii? .. se auzi pe neaşteptate glasul şefului. Nu te-am adus aici ca să pupi mătura!

Reclame

Din nou despre ea

Deşi neuronul îi vuia ca trenul, Ghiţă era fericit – a petrecut sărbătorile anume aşa cum a vrut: tot amarul care se acumulase în anul trecut, a fost înecat în alcool. Atât de mult încât s-a îmbătat până şi Bibi.
Dar nu ligheanul de alcool consumat, nici Bibi beat şi nici porcuşorul zburător nu sunt pe departe principalul motiv al fericirii lui Ghiţă. Fericirea lui Ghiţă se datora în totalitate ei… Da, anume ei pentru că acesta este primul an care l-au întâlnit împreună şi pentru el a fost ca o poveste – plimbările cu ea sub braţ prin parc sub clar de lună, după o zi de muncă erau pentru el o fereastră în altă lume, nemaivorbind de fiorii care-l treceau atunci când, scoţându-şi mănuşile din dotare el îi atingea încet trupul scăldat în razele argintii ale lunii. Supleţea ei, conturată de mângâierile argintului din lumina lunii îl făceau pe Ghiţă să înlemnească de admiraţie. Putea să se uite la ea ore întregi, fără să mai simtă frigul de afară sau să vadă oamenii care deja îl ocoleau făcând o mişcare rotativă cu degetul arătător la tâmplă.

Despre Bibi…

Bibi era altă poveste… Ghiţă nici nu mai ţinea minte coma alcoolică de când s-a cunoscut cu Bibi. Memoria sa, deşi conservată totalmente în alcool a început să putrezească în locul în care păstra informaţia despre cum s-au cunoscut cei doi. Unicul lucru pe care şi-l aminteşte Ghiţă este salonul de spital şi moaca lui Bibi, dar din prima clipă când l-a văzut, Ghiţă a înţeles că între ei se naşte o prietenie de durată.

Şi într-adevăr din acea zi, ei erau de nedespărţit. Bibi, desigur i s-a prezentat lui Ghiţă. Avea un nume oarecum straniu, Delerium Tremens şi Ghiţă, a cărui capacitate de percepţie nu era mai mare decât a unui dop de şampanie i-a spus pur şi simplu Bibi.

Bibi a adus lumina în sufletul lui Ghiţă şi a devenit pentru el un adevărat mentor şi cel mai bun prieten. Orice nu făcea Ghiţă, întotdeauna se consulta cu Bibi, care era mereu aproape şi de fiecare dată îi dădea sfaturi din ce în ce mai înţelepte.

Cei doi se înţelegeau perfect; îşi cunoşteau fiecare părticică a sufletului şi precum adevăraţii prieteni întotdeauna îşi spun adevărul aşa şi ei nu aveau secrete unul faţă de altul. Ghiţă era în culmea fericirii când după ce i-a spus lui Bibi că nu a avut niciodată un porc zburător drept prieten imaginar, acesta i-a răspuns:

– Prietenia noastră e pe viaţă…