Arhiva

Posts Tagged ‘Bibi’

Mirosul

20 Martie, 2012 Lasă un comentariu

Ghiță stătea cu capul sprijinit în palma mâinii stângi și cu sticla de bere în mâna dreaptă, într-o stare de liniște sufletească absolută. Nici un gând nu-i tulbura tihna, nici un mușchi nu dădea semne de încordare – pur și simplu stătea. A tot stat așa până când de pe buzele lăbărțate a început încet să se scurgă niște bale răzlețe care trădau starea de seninătate a posesorului gurii.

Cam pe când saliva a ajuns pe la jumătatea distanței dintre colțul buzelor și bărbie și-a dat și Ghiță seama că prea se depărtase de cele lumești; și-a revenit și și-a șters cu o mișcare rapidă saliva după care, tot cu aceeași viteză și agilitate a dus sticla la gură și a tras câteva gâturi lungi de bere.

Se plictisea… abia încheiase o zi de muncă nici grea nici ușoară, fără nici un eveniment marcant despre care să poată discuta sau asupra căruia să reflecte măcar un pic. Nici măcar nu a înjurat pe nimeni pentru că nu aruncase mucul de țigară la coșul de gunoi. Mai pe scurt, o zi plictisitoare urmată de o seară care se prevedea la fel de plictisitoare ca și ziua.

Ghiță oftă, goli sticla și întinse mâna după alta în timp ce în capul lui își actualiza registrul ”Asta-i a patra pentru seara asta…”.

După prima înghițitură – hop, apare și Bibi. Fața lui Ghiță se lumină instant – în sfârșit cineva cu care sigur va găsi un subiect de conversație. Bibi își văzu prietenul și înaintă cu pas alert spre acesta.

–  Băi Ghiță, să-ți zic ce carte mișto am terminat de citit în după-amiaza aceasta!..

Ghiță se crispă un pic, dar nu prea mult; nu prea avea el chef, mai ales după a patra bere, să discute despre cărți. Altă vorbă politica! Dar cum nu se prevedea o alternativă pentru subiect, s-a împăcat cu gândul. De fapt, n-avea nimic împotrivă, cu atât mai mult că și lui îi plăceau cărțile dar, în seara aceasta chiar nu avea chef să discute despre cărți. Cu toate acestea, își îndreptă atenția spre Bibi care deja povestea entusiasmat:

–  … și cum se plimba el acolo pe niște pietre, îi apare Virgiliu care-l duce în fața unei porți pe care scria ”Voi, ce intrați, lăsați orice speranță”…

Fără să vrea, Ghiță s-a lăsat fermecat complet de subiect. Asculta ca un copil, cu gura căscată și cu o sclipire de entusiasm în ochi când, la un moment dat a început să simtă un miros înțepător care i-a transformat licărul din ochi în usturime în doar câteva clipe.

”Ce dracu pute așa urât?” se întreba Ghiță ținând mâna la nas ca să poată asculta în continuare discursul entusiasmat al lui Bibi. Simțea că e imposibil; mâna la nas nu mai acoperea deloc putoarea înnecăcioasă și deja simțea că ochii încep să-i lăcrimeze.

Și-a dat seama că mirosul venea de la Bibi, dar nu putea să-i zică direct că de, ce fel de prieten îi mai este dacă-i spune direct că pute? Cu aceste gânduri, Ghiță mai încercă o serie de măsuri evazive: strânse mai tare mâna la nas, răsufla mai rar și clipea mai des dar simțea că nu poate să facă toate acestea și să fie și atent la ce povestea Bibi.

Timp de câteva minute, distras de la firul epic, Ghiță a purtat o luptă interioară crâncenă între senzația de vomă și tendința zadarnică de concentrare asupra povestirii…

Într-un final, sleit de puteri, Ghiță cedă la strigătul neuronului  – ”Prieten, prieten dar, dacă mai stau așa rămân fără păr în nas…”

– Bibi, ce dracu pute așa la tine?

Bibi a rămas stuperfiat; știa că miroase de la el – nu mai avuse contact cu apa de săptămâini bune dar nasul i se obișnuise deja și nu mai simțea nimic. Totuși, nu se aștepta ca prietenul lui să-l înjosească în așa hal spunându-i că pute. Și asta îl durea. Îi venea să strige de durere. Simțea cum i se umpleau ochii de lacrimi gata să izbucnească în orice moment dar, printr-un efort suprem de vointă a reușit să le stăpânească.

Nu știa ce să zică; stătu tăcut câteva momente în căutarea unei replici în timp ce Ghiță, care renunțase să mai ascundă repulsia față de miros, se ținea cu mâna de nas.  Într-un sfârșit, Bibi deschise gura:

– Să vezi că dimineață am luat din greșeală șosetele de ieri!

Iarna

22 Februarie, 2012 Lasă un comentariu
Ghiță se trânti nonșalant în poza nesimțitului pe banca de lemn. Era binedispus – afară ningea agale cu fulgi mari și pufoși care se așezau lin pe omătul puhav gros până la genunchi. Îi plăcea să privească ninsoarea – era ceva măreț, fermecător și captivant în procesul acesta de cădere al fulgilor. Că era sentimentul de liniște interioară pe care i-l conferea spectacolul ninsorii sau iluzia că fulgii de nea sunt unicele particule care se mișcă pe fundalul oceanului înțepenit de zăpadă, nu știa, dar știa cu siguranță că ar putea să privească la nesfârșit dansul feeric al picăturilor înghețate. Și avea și lada de bere lângă el…
După o bucată bună de timp petrecută în extazul oferit de dansul feeric al fulgilor de nea prin cap îi trecu o umbră de supărare – „Unde dracu’ o fi umblând și Bibi acela? Permanent întârzie, animalul! Am băut deja patru beri de când îl aștept”. În timp ce pregătea o serie de înjurături adresate lui Bibi s-a aplecat să mai ia o bere. Când a revenit în poziția inițială și-a dat seama că deja înserase – undeva, nu departe, s-a aprins un far în lumina căruia fulgii căpătau o licărire argintie.
Această nouă schimbare a decorului i-a spulberat efectiv tirada de înjurături din minte. Ghiță a rămas din nou cu gura căscată în fața sublimului naturii. Era pur și simplu frumos; fără prea multe epitete și comparații (pe care oricum nu le putea găsi la a cincea bere), fără prea multe figuri de stil (oricum nu știa din astea) – era frumos.

Un singur lucru ar fi schimbat în decor – i-ar fi plăcut să fie luna în loc de far… să fie anume lumina ei argintie care să se reflecte pe fulgii în cădere ca și cum ar fi miriade de diamante minuscule… Ghiță zâmbi satisfăcut în fața imaginii pe care și-o formase în minte doar că, zâmbetul lui dură doar câteva clipe. Atunci când începea să conștientizeze că luna nu prea se arată pe un cer înnorat a apărut și Bibi.

– Salut Ghiță! Văd că te-ai încălzit un pic așteptându-mă, spuse Bibi arătând spre lada de bere și schiță un zâmbet ironic.

– Poți să zici că a fost mai mult pentru curaj , îi răspunse Ghiță în timp ce Bibi așeza două perechi de schiuri lângă bancă.

Seara trecută, la bodega de la colț, Bibi i-a promis lui Ghiță că-l va învăța să schieze. Avea Ghiță un fix cu schiurile – vroia foarte mult să schieze dar de fiecare dată când lua schiuri în picioare i se pleoșteau genunchii și i se lăbărțau picioarele de ziceai că e o vacă pe patine. La un moment dat, renunțase să mai încerce dar Bibi, nu se știe cum, a reușit să-l convingă să mai încerce o dată.

Cum de a reușit Bibi să facă asta, Ghiță nu ținea minte, dar când s-a trezit dimineața știa un singur lucru – trebuie să meargă la schi cu Bibi. Și iată-l pe Bibi, iată schiurile, iată momentul adevărului…

Peste încă două beri de fes, Bibi îi explica lui Ghiță regula de bază la schiuri:

– Deci Ghiță, fii atent – principalul e să ții genunchii flexați și dacă simți că nu mai ai control cazi, dar nu pe față. Priceput?

– Priceput.

– Gata?

Cu jumătate de gură Ghiță scoase un ”Gata” miorlăit și porni la vale…

”Într-adevăr, e frumos să schiezi”, gândi Ghiță în viteză. ”Și vremea de afară e minunată și senzația vitezei…” Ghiță și-a întrerupt gândul la jumătate doar ca să-și închipuie imaginea la care visase cu ochii deschiși mai înainte.

De data aceasta însă, a închis ochii pentru o imagine și mai clară. ”Frumos, pur și simplu frumos!..” își spunea Ghiță în timp ce pe față îi apărea un zâmbet larg…

Așa, cu zâmbetul pe buze s-a ciocnit de copac…

Răvașul

14 Martie, 2011 Lasă un comentariu

Ghiță își scărpină zgomotos câlții de păr de pe piept și deschise ochii.  Întinzându-și balele de pe un maxilar pe altul într-un căscat prelungit  urmat de un plescăit umed, își zise în treacăt că n-ar strica să se mai spele din când în când, cel puțin cât timp săpunul n-a prins încă la mucegai.

”Dar mai întâi și-ntâi de toate, să scriu”, își zise el cu hotărâre.

Alergând pe tărâmurile viselor noaptea trecută, Ghiță îți aduse aminte, așa prin somn, că a trecut ceva timp de când n-a mai schimbat o vorbă cu ai săi. N-ar fi fost asta o problemă, că oricând putea să-i sune; doar că, prin somn i s-a trezit pofta să scrie.

Nu înțelegea cum sau de ce, dar de când s-a trezit îl trăgea la scris mai ceva cum îl trage pe-un bețivan cu stomacul sensibil la ligheanul de lângă cap. Așa că, dând frâu liber impulsului liric, Ghiță porni scărpinându-și fesele în căutarea uneltelor potrivite pentru așa o trebușoară. Scotocind într-un colț parcă uitat de lume și scoase la lumina zilei pixul cu care nota scorul când bătea cărțile la bodega de după colț. Zâmbi la valul de amintiri pe care i le aduse pixul, apoi aruncă o privire iscoditoare prin jur – ”la bodegă scriam pe ce se nimerea, dar acum nu pot să trimit o scrisoare din ziar sau hârtie igienică”, cugetă el. Îi mai rămase ceva pagini din cartea de colorat care ar fi fost împlinirea ultimei tentative de scrisoare, dar nici aceasta nu putea fi folosită. ”Eram eu atunci beat fanfară, dar acum nu pot scrie pe foile astea că au desene”… își zise cu regret. Tot scotocind prin mormanele de gunoaie pe care le aducea acasă că doar de!, poate-or prinde bine!, Ghiță găsi, într-un final un caiet din care putea să valorifice câteva foi curate. Odată așezat la masă, porni să înșire rânduri-rânduri de răvaș.

”Vă salut cu drag, scumpii mei părinți de aici de unde m-au adus soarta, viața și nevoia! Sper să vă găsească acest umil răvaș voioși și sănătoși, tineri și vioi așa cum vă ține minte și inima mea și vă duce dorul. Aflați că vă scriu de dragul vostru și de dorul de a vă auzi de bine și nu din cauza unei nevoi sau, Doamne Ferește, orice altă pricină care ar întrista bunele inimi și luminoasele fețe ale dumneavoastră. Țin să vă spun de la început că feciorul dumneavoastră drag e bine și sănătos, ceea ce vă urez și vouă pentru mulți ani înainte! Duc aici în târg o viață bună și plină de împliniri alături de prieteni și persoane dragi…”

Timp de jumătate de oră, prins în momentul creației de muza lirică, Ghiță scrise cu zel povestindu-le la ai săi cum își petrece el timpul; cum  ziua, se lasă purtat de gânduri uneori mărețe, alteori pur și simplu visează aievea. Le spuse despre cum își petrece serile, purtând discuții filosofice cu un pahar de băutură la bodega de la colț; le spuse despre prietenia sa cu Bibi și cu bătăi întețite de inimă le spuse despre relația cu Alondra. Ca un fiu cumsecade, nu uită să includă o listă lungă a calităților ei, urmată de o asigurare că în viitorul apropiat le va face și lor cunoștință cu cea care ”îi luminează diminețile și-i îndulcește visele”.

În încheiere le trimise plecăciuni și urări de sănătate după care, așa cum a fost învățat la școală se apucă să citească scrisoarea de la cap la coadă ca să n-o trimită cu cine știe ce greșeli. Nici n-apucă bine să termine de citit primele fraze că se și îngrozi – abia de reușea să înțeleagă ce scrisese. Îngrozit de cât de urât îi devenise scrisul, Ghiță căzu pe gânduri. După câteva clipe scutură din cap și aruncă hârtiile.

– Mai bine le las un offline pe mess!

Fără ea

29 August, 2010 Lasă un comentariu

Prima licărire trimisă cu multă grijă și indulgență de către neuronul lui Ghiță spre posesorul acestuia fu gândul că Alondra e plecată. Nu, nu l-a părăsit, Doamne ferește, pur și simplu era plecată iar el a rămas cu dorul, vorba cântecului.

Și deși inima îi făcea ca trenul de fiecare dată când se gândea la ea și ar fi vrut în orice clipă s-o aibă aproape, Ghiță concluzionă spre uimirea lui că încă n-a murit de dorul ei. Da, reușea să se trezească în fiecare dimineață după ce, seara, își spunea că probabil o să moară de dorul ei în som.

Deja, imaginația lui șubredă, care se ținea pe picioare precum un bețiv pe un drum de țară după o ploaie zdravănă, îi proiectase și nu numai o dată acest sfârșit tragic – în adâncul nopții, Giță într-un vis de-al lui Ghiță se perindă fiecare moment frumos petrecut alături de ea. Ghiță zâmbește fericit în somn, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce el nu-și poate dezlipi privirea de chipul ei. Dar inima, biata inimă nu e de fier și la un moment dat, cedează iar Ghiță pășește hotarul dintre lumi cu gândul numai la ea. În spate lasă munca lui de-o viață și lacrimile celor dragi. Îl vede pe Bibi tăcut, morocănos și amărât cu o lacrimă seacă ce-i străbate obrazul drept întocmai ca o cicatrice. O vede pe ea cu privirea în sus, de parcă s-ar uita la dânsul. Ochii ei sunt roșii de plâns părul vâlvoi iar ceea ce mai înainte era o licărire jucăușă în privirea celor două diamante înlăcrimate, acum nu mai e. În locul ei, un ocean de durere se zbate de malurile disperării cu furie și neajutorare.

Pe fața ei, Ghiță citește nedumerirea – unde este el? Nu se poate să fie el cel de acolo, trupul neînsuflețit. Sigur asta e o greșeală sau o glumă – acuși Ghiță o să apară la usă iar cel de colo nu este el. Nu poate fi el! Strigătul acesta de durere,  i-ar mai fi rupt inima o dată lui Ghiță dacă n-ar fi fost trecut în neființă. Dar chiar și așa, în necunoscutul ce-l înconjoară, lipsit de orice urmă a vreunei particule de materie, Ghiță simți un fior rece din cap până-n picoare. Se cutremură în neant când înțelese că nici acolo dorul de ea nu l-a părăsit.

Cum îi avea fața înainte, intinse o mână să-i mai mângâie o dată obrajii. Dar nu putu. Ea era prea departe acum, prea departe ca să ajungă cu mâna, poate la milioane de ani-lumină distanță, dar el totuși o putea vedea lângă dânsul. Și de fiecare dată când încerca s-o atingă simțea cum lumea lui, tot necunoscutul din juru-i se apropia de lumea ei din ce în ce mai tare dar totuși ea era prea departe. Era singur într-un univers de singurătate și nu putea decât să asiste ca un spectator neputincios la ceea ce se petrecea în lumea unde nu demult era protagonist. Și se trezea; în fiecare dimineață.

Și azi, la fel ca și în celelalte dimineți privi îndelung în gol înainte să se ridice din pat. Se sculă și păși agale către frigider. De acolo, scoase o sticlă de suc de malț și hamei, trase câteva înghițituri zdravene urmate de o râgâitură de tremura sticla din geamuri și oftă:

–  Dacă nu era Alondra plecată, nu-mi permiteam să fac asta…

Scrisoarea de recunoștință

31 Iulie, 2010 3 comentarii

Ghiță se trezi de la un sforăit prea adânc și sări brusc din pat. Un pic buimac, Ghiță își șterse dâra de salivă scăpată de sub control și care i se prelingea încet din colțul stâng al gurii spre firele de păr de pe barbă de la care adia ușor a bere răsuflată.

Abia atunci observă că ținea în mână o bucată mototolită de hârtie care nu era altceva decât o pagină ruptă dintr-o carte de colorat. Încruntat, Ghiță privi timp de câteva clipe foaia…

Era nedumerit. În primul rând nu știa de unde și cum a găsit aseară, în bodegă, o carte de colorat din care să rupă o foaie? Și chiar și așa, de ce a păstrat foaia? În mintea sa, Ghiță construi deja un lanț de inferențe – în domeniul său de activitate, Ghiță avea de furcă des cu maculatura; în corelație cu anumite nevoi fiziologice, lipsa acută a necesarelor pentru igienă din toaleta bodegii și hârtia moale a cărții de colorat alcătuiau răspunsul la prima întrebare.

Dar de ce? Ghiță se zbătea la hotarul dintre două chinuri – dacă vroia să-și amintească trebuia să-și pună neuronul în funcție, dar acesta, ghemuit într-un colț și speriat de potopul de alcool al nopții trecute riposta cu o durere de cap crâncenă de fiecare dată când Ghiță încerca să-l contacteze. Pe de altă parte, curiozitatea îl rodea mai tare decât ciroza de la ficat.

Aflat în impas, Ghiță își aruncă din nou privirea spre foaia din mână și observă că pe lângă desene, pe foaie mai era scris ceva. După o privire și mai atentă, Ghiță vru să adreseze urări de bine și sănătate tuturor persoanelor din arborele genealogic al celui care avea un scris atât de execrabil, dar își aduse aminte la momentul potrivit că el era cel care a împrumutat un pix pentru notițe.

Așezat pe pat, cu spatele drept, Ghiță ridică foaia la nivelul ochilor; nu-și permitea să aplece capul – la cea mai mică mișcare din cap Ghiță simțea o durere atât de strașnică încât i se părea că în cutia lui craniană se rostogolește o ghiulea de tun de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Aici Ghiță făcu o pauză și zâmbi mulțumit de metafora proaspăt inventată; deși, își zise pe moment, ghiulelele sunt sferice dar la mine-n cap am impresia că-i una numa-n colțuri.

Făcu un gest alene din mână – își aminti la timp că nu-și permitea să scuture din cap – și reveni la foaia mototolită. Încetul cu încetul, în minte au început să i se perinde imagini și secvențe din ce în ce mai clare despre cum s-au desfășurat evenimentele din seara trecută.

Totul a început când a apărut Bibi fluturând un ziar în fața lui Ghiță. Curios din fire, Ghiță, după ce trase încă două sau trei înghițituri din halba de bere, îl întrebă despre ce e vorba? Bibi îi puse ziarul în față și-i arătă un articol din care nu se știe de ce, fugeau cuvintele. Oricât nu s-a străduit Ghiță, dar n-a înțeles nimic, doar a mătăhăit din mâini încercând să le prindă. Bolborosind a ciudă, Ghiță mai ceru o halbă de bere și pe cineva care să-l ajute cu articolul. Un om cu inimă mare în piept și puțin alcool în cap îi sări în ajutor și-i spuse despre ce e vorba – Angela Merkel încearcă să soluționeze conflictul latent de la granița de est a UE propunându-i Rusiei liberalizarea regimului de vize pentru UE în schimbul retragerii trupelor din Transnistria.

Auzind astea, Ghiță ridică fața de masă încercă să-și focalizeze ochii sticliți de beție, făcu o față de om inteligent și exclamă:

– Nu știu cine-i Angela asta, dar merită să-i scriu o scrisoare de recunoștință! Dați-mi un pix că foaie am eu!

Numele ei

27 Ianuarie, 2010 Lasă un comentariu

Ghiţă se trezi brusc. Îşi plimbă privirea buimăcită de beţie atât cât îi permitea poziţia „doarme porcu-n paie ude” . Ochii lui tulburi se opriră într-o clipă de admiraţie asupra ei. Îşi trase încet mâna păroasă şi nespălată de pe ea ca să n-o trezească.

Era nedumerit. Uitase, uitase complet. Îngândurat îşi trecu mâna prin păr. La roaba de ţărână de sub unghiile sale se mai adăugă un strat de seu proaspăt cules din mândreţea de pleată încâlcită a lui.

Neuronul său însă a rămas impasibil la această tentativă de tandreţe şi spre marea sa deznădejde, Ghiţă tot nu reuşi să-şi amintească numele ei.

L-ar fi întrebat pe Bibi, dar acesta dormea ca un prunc, sugând dopul la o sticlă. Fiind conştient că nu-şi putea aminti nici măcar ce fusese in sticla aia, Ghiţă totuşi se hotărî: trebuie să-şi amintească numele ei. Vroia cel puţin în dimineaţa aceasta să nu fie nevoit să înventeze apelative.

Era ferm – gata cu „frumoaso”, „prinţeso”, „valoroaso”, „maneaua sufletului meu”; azi îi va spune pe nume. Imediat după ce şi-l aminteşte.

Pe malul mării

26 Iulie, 2009 1 comentariu

Stând pe malul mării ca un falnic stejar, Ghiţă se uita semeţ şi visător la mare. Se simţea infim în faţa măreţiei misterului de necuprins ce se întindea în faţa lui. Se simţea neputincios văzând cu câtă furie talazurile se lovesc de mal.

Simţea cum marea îl învăluieşte, simţea vârtejul frumosului necunoscut al acestui colos acvatic în jurul său, simţea cum frumuseţea apelor îl copleşeşte şi îi era imposibil să-şi ia ochii de la spectacolul valurilor.

Neputând face faţă emoţiilor, Ghiţă scuipă o flegmă şi agest gest îl readuse cu picioarele pe pământ. Era singur pe malul mării. Aerul marii, prea curat, cu prea puţini aburi de alcool îi făcea rău lui Bibi şi de-aceea, se vedeau mai rar. În fiecare seară. După câteva beri şi ceva rachiu de sfeclă, Bibi apărea parcă de nicăieri şi bunii prieteni sporovăiau şi cântau până când lui Ghiţă i se rupea filmul.

Ea nu era cu el deoarece aseară filmul lui Ghiţă a fost mult prea scurt şi probabil cu un subiect puţin intrigant, deoarece Ghiţă nu-şi aducea aminte nimic. De ea nu-şi făcea griji. Zâmbi. Gândul la ea şi la faptul că ea reuşea întotdeauna să ajungă acasă îl făcu să zâmbească din nou.

Închipuindu-şi-o cum doarme şi zâmbeşte prin somn când îl visează, Ghiţă se simţi din nou copleşit de sentimente. De data aceasta, flegma salvatoare îl costă un efort mai mare. Reuşi din nou să revină cu picioarele pe pământ.

Totuşi, îi rămase zâmbetul pe buze. Trase aer în piept şi-şi îndreptă privirea la orizont.  Auzul, pe de altă parte îi era îndreptat la linia de confruntare a celor două elemente: apa şi pământul.

Simţi cum îi cade o picătură în cap. Instinctiv, îşi puse mâna în păr şi înjură. Era un autograf lăsat de un pescăruş în zbor.

%d blogeri au apreciat asta: