La munte (II)

Sprijinindu-și barba în coada lopeții și lopata în roabă, Ghiță stătea nemișcat, ca o stană de piatră, cu privirea ațintită asupra unui copac.

În pătura de cetină verde ce acoperea muntele, acest arbore era unul dintre puținii reprezentanți ai pădurilor de foioase. Oricine l-ar fi putut vedea de la o poștă, mai ales acum, când își înălța coroana falnică acoperită de un amalgam de nuanțe de verde și galben.

Ghiță habar nu avea ce fel de copac era acela – s-a născut și a crescut la țară dar, jungla orașului, cu nenumăratele ei birturi și bodegi  și-a lăsat amprenta asupra memoriei lui. Și amprenta a avut efectul unei măciuci primite în moalele capului – a uitat de viața de la țară, a uitat de copilărie, a uitat de tot. Nu i-au mai rămas decât niște fragmente dispersate prin colțurile întunecate ale memoriei, fragmente care mai apar, din când în când, într-un acces de melancolie pronunțată.

La fel cum nu știa ce fel de copac era, Ghiță nu știa nici de ce se uită la el – doar pentru că e frumos sau pentru că-i amintea de ceva, ceva ascuns, dosit adânc de tot printr-o hrubă a memoriei, ceva care striga cu un glas mut, neauzit de conștientul său…

– Frumos este, cu siguranță, își spunea Ghiță fără să-și ia privirea de la copac, dar, simt că mai este și altceva…

Rămânând în aceeași poziție, Ghiță își mută gândul la vremurile bune și la cât de repede trece timpul. Parcă ieri era vară, cald și zăduf, când umbra unui copac era ca un mic refugiu re razele nemiloase ale soarelui; iar dacă pe lângă umbră mai era și liniște, atunci era chiar ca un colț de rai… Acum,.. acum însă, e toamnă târzie…

– Ce să mai?.. Nu zile, ci ani din viață s-au scurs tot atât de repede cum cad frunzele din copacul acesta la fiecare adiere de vânt. Și măcar frunzele mai au câte o picătură de rouă și uneori, în cădere mai sclipesc pentru ultima oară în razele soarelui, înainte de putrefacție… Dar anii mei?! Câți din ei au avut măcar o clipă de sclipire?

O altă adiere de vânt mai smulse câteva frunze aurii de pe ramurile copacului  lăsându-le apoi să cadă lin și legănat pe pătura pestriță alcătuită din suratele lor. Ghiță privea îndelung, fără să poată să-și întoarcă privirea, acest dans maiestuos al frunzelor în cădere și simțea cum, cu fiecare frunză care se leagănă agale pe ultimul ei drum, sufletul i se umple din ce în ce mai tare de o tristețe nostalgică iar firul gândurilor îi revine din ce în ce mai des la anii care s-au scurs din viața lui fără să lase în urmă nicio clipă de amintiri.

O picătură de ploaie mocănească purtată de vânt îl ciupi de obraz și-l făcu să-și revină din înțepenire:

– Mda.., spuse îndelung, cu un oftat. Trist…

Scutură din cap:

– Mă duc la o bere cu băieții până nu mă ia depresia.

Anunțuri

La munte

Ghiță își strângea iubita la piept și zâmbea cât îl ținea gura. Și cu toate că drumul îl zdruncina în așa hal de-i căzuseră plombele de la tot evantaiul lui de dinți el era fericit – mergea la munte!

Gurile rele ar fi spus că nu are de ce să fie fericit că doar la munte n-a venit el ci a fost adus și a fost adus nu ca să admire peisajul ci să-și exercite atribuțiile funcției dar Ghiță tot era fericit – una e să mături chiștoace pe străzile orașului și alta e să strângi gunoaie la munte.

Da, muntele – Ghiță închise pentru o clipă ochii pentru a-și croi în memorie imaginea unui versant măreț acoperit în întregime de o pădure de brazi falnici, deasă ca peria încât chiar și cu soarele-n zenit să nu poți vedea la mai mult decât câțiva copaci în față. La marginea pădurii se vedea o potecă îngustă care urca șerpuind printre copaci ca mai apoi să se piardă complet în întunericul din umbra cetinilor.

Jos, acolo unde poteca abia se înfiripa se vedea și pe el – trăgând aer în piept și pășind semeț peste linia imaginară ce separa poteca din pădure de drumul care ducea spre ea. După o scurtă pauză pentru efect dramatic trecu fără să ezite și celălalt picior peste linia care separa poteca de drum și care acum devenise pentru el o adevărată linie de hotar între liniștea învăluită de mister a pădurii și zgomotul haotic al civilizației venind de pe cel mai apropiat drum public. După încă zece pași printre trunchiurile drepte și înalte ca niște catarge de corăbii medievale se opri din nou; nu, nu era obosit – doar simțea nevoia să se oprească și să admire.

Un impuls subconștient parcă îl obliga să se întoarcă de câteva ori împrejur ca să poată admira cât mai în detaliu fiecare plantă, fiecare copac, fiecare creangă și chiar fiecare ac de cetină, în timp ce conștientul făcea cu lăcomie imagini mintale și le salva în memorie. Învăluit de admirația pentru frumos, Ghiță simțea că-l dau lacrimile și îl furnică la spate; avea impresia că după cei câțiva pași făcuți în pădure a ajuns la poarta Raiului. Copleșit de peisajul oferit de pădure și de simplitatea frumuseții acesteia Ghiță deja începea să-și imagineze cum de undeva de sus, poate chiar din vârfurile copacilor coboară cete de îngeri care-i cântă și-l salută.

De îndată ce a dat frâu liber imaginației aceasta porni hai-hui sărind în galopul calului de la un subiect mitologic la unul folcloric de fiecare dată cu vivacitate și ardoare din ce în ce mai mare; și de fiecare dată, Ghiță purtat pe aripile viselor aievea iuțea pasul pe cărare. La un moment dat și-a revenit doar pentru ca să-și dea seama că nu mai avea mult până să o ia la fugă în amonte și se opri să-și tragă sufletul.

Nu se așeză ci se prăbuși pe un buștean semi-putrezit de la marginea potecii, își sprijini fruntea în palma dreaptă și începu să tragă aer în piept; efectele efortului inconștient începeau să-și facă apariția astfel încât nu-și mai simțea picioarele de oboseală. Închise pentru o clipă ochii revenind la imaginea inițială cu îngerii coborând din copaci când simți o mână pe umăr…

Tresări brusc și se întoarse ca să vadă nimic altceva decât fața șoferului care-i spunea:

    – Trezește-te, Ghiță, am ajuns!

Democrația

Ghiță oftă îndelung – nu știa ce să mai facă. Stătea moleșit pe o bancă dosită la umbra unui tei falnic sprijinindu-și barba în coada lopeții de serviciu și din când în când mai sufla câte-o picătură de transpirație care-i venea în ochi.

Din cauza zădufului copleșitor nici măcar de lucru nu avea – toată lumea stătea dosită undeva la umbră sau în raza de acțiune a aparatelor de aer condiționat, iar pe afară țipenie. Așa că azi nu a găsit nici măcar un muc de țigară pe care să-l strângă. Totuși, de-i cald, de-i frig, de plouă ori bate vântul serviciul e serviciu și Ghiță, dârz războinic al curățeniei stă la strajă cu lopata-n mână, pregătit în orice clipă să lupte cu gunoaiele, chiar dacă pe străzi nu umblă nici măcar câinii vagabonzi .

Tot stând așa, fără treabă, Ghiță își dădu seama că se plictisea. Ca să treacă timpul mai repede a încercat să se gândească la ceva plăcut – a numărat de două ori cu aceeași satisfacție toate felurile de bere pe care le-a gustat în viața sa, a cântat cap-coadă câteva dintre manelele-hit ale verii, și-a adus aminte de toate peripețiile copilăriei, chiar și atunci când a căzut dintr-un copac direct în closetul vecinilor; cu toate acestea timpul părea să fie și el moleșit de zăpușeala de afară și se mișca alene ca melcul în umbră.

După ce petrecu un timp îndelungat în căutarea unui nou subiect de contemplație, neuronul lui Ghiță, în pragul extenuării, nu găsi altceva mai bun decât situația politică din țară și Ghiță se apucă să analizeze toată harababura din jurul acesteia.

– ”Mda.., se gândea Ghiță, un prim-ministru plagiator care ține la poziția sa mai ceva ca un câine care l-a mușcat pe un țăran de fundul nădragilor. Și celălalalt – cum îl cheamă? – partener de alianță care apare pe arena politică mai rar decât se duce un necredincios la biserică. Că și necredinciosul de!, mai dă pe la biserică din Paști în Crăciun dar ăsta cu urechi lăbărțate nici nu știu dacă vine la parlament sau unde-o fi trebuind să vină.”

Ghiță se învioră un pic – semn că politica, deși nu se așteptase, l-a trezit din moleșeală:

–  Da, dar oricum nu fac bine băieții ăștia… au acaparat prea multe instituții și acum se joacă de-a statul. Păi așa, nu mai e mult și ajungem la dictatură… Și noi n-avem petrol ca să vină americanii să ne aducă democrația.

Mirosul

Ghiță stătea cu capul sprijinit în palma mâinii stângi și cu sticla de bere în mâna dreaptă, într-o stare de liniște sufletească absolută. Nici un gând nu-i tulbura tihna, nici un mușchi nu dădea semne de încordare – pur și simplu stătea. A tot stat așa până când de pe buzele lăbărțate a început încet să se scurgă niște bale răzlețe care trădau starea de seninătate a posesorului gurii.

Cam pe când saliva a ajuns pe la jumătatea distanței dintre colțul buzelor și bărbie și-a dat și Ghiță seama că prea se depărtase de cele lumești; și-a revenit și și-a șters cu o mișcare rapidă saliva după care, tot cu aceeași viteză și agilitate a dus sticla la gură și a tras câteva gâturi lungi de bere.

Se plictisea… abia încheiase o zi de muncă nici grea nici ușoară, fără nici un eveniment marcant despre care să poată discuta sau asupra căruia să reflecte măcar un pic. Nici măcar nu a înjurat pe nimeni pentru că nu aruncase mucul de țigară la coșul de gunoi. Mai pe scurt, o zi plictisitoare urmată de o seară care se prevedea la fel de plictisitoare ca și ziua.

Ghiță oftă, goli sticla și întinse mâna după alta în timp ce în capul lui își actualiza registrul ”Asta-i a patra pentru seara asta…”.

După prima înghițitură – hop, apare și Bibi. Fața lui Ghiță se lumină instant – în sfârșit cineva cu care sigur va găsi un subiect de conversație. Bibi își văzu prietenul și înaintă cu pas alert spre acesta.

–  Băi Ghiță, să-ți zic ce carte mișto am terminat de citit în după-amiaza aceasta!..

Ghiță se crispă un pic, dar nu prea mult; nu prea avea el chef, mai ales după a patra bere, să discute despre cărți. Altă vorbă politica! Dar cum nu se prevedea o alternativă pentru subiect, s-a împăcat cu gândul. De fapt, n-avea nimic împotrivă, cu atât mai mult că și lui îi plăceau cărțile dar, în seara aceasta chiar nu avea chef să discute despre cărți. Cu toate acestea, își îndreptă atenția spre Bibi care deja povestea entusiasmat:

–  … și cum se plimba el acolo pe niște pietre, îi apare Virgiliu care-l duce în fața unei porți pe care scria ”Voi, ce intrați, lăsați orice speranță”…

Fără să vrea, Ghiță s-a lăsat fermecat complet de subiect. Asculta ca un copil, cu gura căscată și cu o sclipire de entusiasm în ochi când, la un moment dat a început să simtă un miros înțepător care i-a transformat licărul din ochi în usturime în doar câteva clipe.

”Ce dracu pute așa urât?” se întreba Ghiță ținând mâna la nas ca să poată asculta în continuare discursul entusiasmat al lui Bibi. Simțea că e imposibil; mâna la nas nu mai acoperea deloc putoarea înnecăcioasă și deja simțea că ochii încep să-i lăcrimeze.

Și-a dat seama că mirosul venea de la Bibi, dar nu putea să-i zică direct că de, ce fel de prieten îi mai este dacă-i spune direct că pute? Cu aceste gânduri, Ghiță mai încercă o serie de măsuri evazive: strânse mai tare mâna la nas, răsufla mai rar și clipea mai des dar simțea că nu poate să facă toate acestea și să fie și atent la ce povestea Bibi.

Timp de câteva minute, distras de la firul epic, Ghiță a purtat o luptă interioară crâncenă între senzația de vomă și tendința zadarnică de concentrare asupra povestirii…

Într-un final, sleit de puteri, Ghiță cedă la strigătul neuronului  – ”Prieten, prieten dar, dacă mai stau așa rămân fără păr în nas…”

– Bibi, ce dracu pute așa la tine?

Bibi a rămas stuperfiat; știa că miroase de la el – nu mai avuse contact cu apa de săptămâini bune dar nasul i se obișnuise deja și nu mai simțea nimic. Totuși, nu se aștepta ca prietenul lui să-l înjosească în așa hal spunându-i că pute. Și asta îl durea. Îi venea să strige de durere. Simțea cum i se umpleau ochii de lacrimi gata să izbucnească în orice moment dar, printr-un efort suprem de vointă a reușit să le stăpânească.

Nu știa ce să zică; stătu tăcut câteva momente în căutarea unei replici în timp ce Ghiță, care renunțase să mai ascundă repulsia față de miros, se ținea cu mâna de nas.  Într-un sfârșit, Bibi deschise gura:

– Să vezi că dimineață am luat din greșeală șosetele de ieri!

Iarna

Ghiță se trânti nonșalant în poza nesimțitului pe banca de lemn. Era binedispus – afară ningea agale cu fulgi mari și pufoși care se așezau lin pe omătul puhav gros până la genunchi. Îi plăcea să privească ninsoarea – era ceva măreț, fermecător și captivant în procesul acesta de cădere al fulgilor. Că era sentimentul de liniște interioară pe care i-l conferea spectacolul ninsorii sau iluzia că fulgii de nea sunt unicele particule care se mișcă pe fundalul oceanului înțepenit de zăpadă, nu știa, dar știa cu siguranță că ar putea să privească la nesfârșit dansul feeric al picăturilor înghețate. Și avea și lada de bere lângă el…
După o bucată bună de timp petrecută în extazul oferit de dansul feeric al fulgilor de nea prin cap îi trecu o umbră de supărare – „Unde dracu’ o fi umblând și Bibi acela? Permanent întârzie, animalul! Am băut deja patru beri de când îl aștept”. În timp ce pregătea o serie de înjurături adresate lui Bibi s-a aplecat să mai ia o bere. Când a revenit în poziția inițială și-a dat seama că deja înserase – undeva, nu departe, s-a aprins un far în lumina căruia fulgii căpătau o licărire argintie.
Această nouă schimbare a decorului i-a spulberat efectiv tirada de înjurături din minte. Ghiță a rămas din nou cu gura căscată în fața sublimului naturii. Era pur și simplu frumos; fără prea multe epitete și comparații (pe care oricum nu le putea găsi la a cincea bere), fără prea multe figuri de stil (oricum nu știa din astea) – era frumos.

Un singur lucru ar fi schimbat în decor – i-ar fi plăcut să fie luna în loc de far… să fie anume lumina ei argintie care să se reflecte pe fulgii în cădere ca și cum ar fi miriade de diamante minuscule… Ghiță zâmbi satisfăcut în fața imaginii pe care și-o formase în minte doar că, zâmbetul lui dură doar câteva clipe. Atunci când începea să conștientizeze că luna nu prea se arată pe un cer înnorat a apărut și Bibi.

– Salut Ghiță! Văd că te-ai încălzit un pic așteptându-mă, spuse Bibi arătând spre lada de bere și schiță un zâmbet ironic.

– Poți să zici că a fost mai mult pentru curaj , îi răspunse Ghiță în timp ce Bibi așeza două perechi de schiuri lângă bancă.

Seara trecută, la bodega de la colț, Bibi i-a promis lui Ghiță că-l va învăța să schieze. Avea Ghiță un fix cu schiurile – vroia foarte mult să schieze dar de fiecare dată când lua schiuri în picioare i se pleoșteau genunchii și i se lăbărțau picioarele de ziceai că e o vacă pe patine. La un moment dat, renunțase să mai încerce dar Bibi, nu se știe cum, a reușit să-l convingă să mai încerce o dată.

Cum de a reușit Bibi să facă asta, Ghiță nu ținea minte, dar când s-a trezit dimineața știa un singur lucru – trebuie să meargă la schi cu Bibi. Și iată-l pe Bibi, iată schiurile, iată momentul adevărului…

Peste încă două beri de fes, Bibi îi explica lui Ghiță regula de bază la schiuri:

– Deci Ghiță, fii atent – principalul e să ții genunchii flexați și dacă simți că nu mai ai control cazi, dar nu pe față. Priceput?

– Priceput.

– Gata?

Cu jumătate de gură Ghiță scoase un ”Gata” miorlăit și porni la vale…

”Într-adevăr, e frumos să schiezi”, gândi Ghiță în viteză. ”Și vremea de afară e minunată și senzația vitezei…” Ghiță și-a întrerupt gândul la jumătate doar ca să-și închipuie imaginea la care visase cu ochii deschiși mai înainte.

De data aceasta însă, a închis ochii pentru o imagine și mai clară. ”Frumos, pur și simplu frumos!..” își spunea Ghiță în timp ce pe față îi apărea un zâmbet larg…

Așa, cu zâmbetul pe buze s-a ciocnit de copac…

Cartea

– A sosit și timpul tău, spuse Ghiță întinzându-se spre cartea din colț.

Era o carte cu coperțile jerpelite pe care a găsit-o câteva săptămâni în urmă aruncată lângă un coș de gunoi. Ceva din interior, nu șita ce anume, nu l-a lăsat să ducă la bun sfârșit intenția fostului proprietar. Să fi fost instinctul sau poate o strigare obscură al subconștientului și mai obscur?, se întreba Ghiță în fiecare dimineață când trecea privirea peste ea. Orice ar fi fost, acum era mai mult decât bucuros că nu aruncase rezultatul sacrificiului a ceea ce a fost cândva (credea Ghiță) un copac falnic. A văzut el de la început că hârtia era destul de calitativă și nu era lunecoasă așa că, a păstrat cartea ca pe o asigurare pentru cazurile de absență a hârtiei igienice.

Acum era un caz din ăla – Giță trebuia să iasă urgent din casă, chiar se și îmbrăcase bine pentru o ieșire mai mult decât ordinară cu băieții la o bere când, simți fiorul cald al necesității fiziologice iminente. Știa că nu mai este hârtie igienică la baie, chiar își zise cu câteva minute mai înainte să ducă o rolă dar, a omis acest mic amănunt în goana sa spre descărcarea mațelor.

Văzându-se pus în fața faptului împlinit, unica lui scăpare în momentul de față era cartea. Lăudându-și în gând prezența de spirit care nu l-a lăsat să arunce salvarea lui de acum, Ghiță a apucat cartea și a deschis-o, că de’ – nu poate omul să folosească obiectul la așa nevoie și măcar să nu vadă ce anume folosește. Atunci când a găsit-o, nici prin cap să o deschidă să vadă ce-i înăuntru; acum dacă tot avea ceva timp la dispoziție, de ce să n-o frunzărească? Cu atât mai mult că, din câte-și amintea el, cea mai recentă lectură a lui a fost eticheta unui odorizant de baie – lectură impusă de plictiseala atașată unei nevoi fiziologice asemeni celei curente.

– Deja vu, surâse Ghiță totodată dojenindu-se că a ignorat atât de mult dragostea lui pentru lectură. Așadar, ia să vedem ce mai scrie pe-aicea.

Cu aceste cuvinte, întoarse pagina cu titlul și se apucă de citit. A rămas captiv al firului epic încă de la prima pagină, care pe neobservate s-a transformat în a doua, a treia și tot așa mai departe; Ghiță citea dus. Nici nu și-a dat seama când mușchii abdominali au terminat de eliminat conținutul intestinelor și cu atât mai mult nu băga în seamă mirosul greoi ce-l înțepa la ochi. Tresări doar când îi sună telefonul mobil uitat într-un buzunar; mașinal apucă aparatul cu trei degete, îl scoase din buzunar ca să vadă cine e – îl sunau băieții.

– Alo?!

– Unde te-ai pierdut, Ghiță? Trebuia să fii la crâșmă acu’ patru ore!

Burta

Trezit cu un disconfort groaznic la burtă, Ghiță se porni ca din pușcă acolo unde se duce și împăratul pe jos. Se simțea ca un balon umflat până la refuz care e gata-gata să pocnească de la atâta presiune așa că, sări peste câteva dintre tabieturile matinale pe care le practica în agalea-i călătorie spre tron. Nici tu căscat îndelung urmat de ștersul balelor cu dosul palmei și apoi ștersul palmei de fundul chiloților cu floricele; și dacă tot ajungea aici, mai trăgea și-o scărpinătură zdravănă că de, se mai întoarce omul în somn și părul ăla se-ncâlcește grozav și trebuie să-l mai îndrepți câtuși de puțin.

Dar de data aceasta nu – Ghiță nu-și permitea să încordeze un alt mușchi de teamă ca nu cumva să-i relaxeze pe cei care țineau în frâu furtuna din mațele sale. Cu aceste gânduri, odată terminat marșul în direcția closetului, abia de reuși Ghiță să-și tragă mândrețea de chiloți în jos și să ia poziția cuvenită că furtuna atât îndelung  ținută-n frâu se dezlănțui.

Atât de strașnice erau bubuiturile încât Ghiță nu-și putea auzi nici măcar propriile gânduri; neuronul lui, înspăimântat, s-a retras undeva într-un colț mai dosit al capului și stătea molcum acolo  tresărind la fiecare tunet al furtunii intestinale. La un moment dat, Ghiță simți că-l ia cu amețeli și-și zise că dacă nu-și ia zborul de la atâta presiune, sigur leșină de la miros; dar, o fericire! – tumultul mațelor luă sfârșit și Ghiță ieși tușind în sec la fel de repede cum a intrat.

Ciudat lucru însă – disconfortul de la burtă deși atenuat simțitor (Ghiță zâmbi) nu dispăruse. Acum își dădea seama că pe lîngă senzația de balonare mai era ceva; dar ce? Nedumerit,  Ghiță începu să-și mângâie burta și după câteva mișcări rămase uluit: avea ditamai burtoiul! Da, cele șase pătrățele de pe abdomenul lui au devenit o singură calotă sferică de proporții impunătoare.

Mâhnit de așa descoperire, Ghiță se gândea abătut la noua descoperire: ”Ce mă fac acum? Nu mai sunt acel Făt-Frumos tras prin inel care eram odată… N-o să se mai întoarcă fetele pe stradă să se uite la bustul meu păros… Eh… Trebuie numaidecât să mă apuc de exerciții. Da! Exerciții în fiecare zi, sport și mișcare și într-o lună revin la pătrățelele de dinainte…” Adâncit în gândurile sale, nici nu observă că a ieșit din casă și a și ajuns la bodega de la colț. Se opri în dilemă: ”Parcă ar merge o bere… Să-mi iau sau nu? Și-așa am burtă, dar dacă mai beau și bere?!..”; vru să-și continue drumul, dar se gândi că măcar în dimineața asta are un motiv – bea de ciudă; de ciudă că are burtă. Așa că, păși hotărât, luă berea care-l aștepta deja, o puse la gură și începu să bea. N-a luat sticla de la gură până nu i s-au scurs ultimele picături pe gât.

Atunci, îl păli o a doua revelație – ”He-he, ce rapid și ușor s-a dus! Și nici nu se simte! Burtă-burtă, da-ncape mai multă bere!”