Partea I
A doua zi după 8 martie, dis de dimineață Ghiță trăgea intens de coada târnului și înjura de zor. Înjura cu atâta ardoare încât un trecător simplu ascultându-l și-ar fi zis că s-a născut din bunei birjari, părinții i-au fost lucrători pe șantier iar el a trăit toată viața la ușa cortului.
– Mama voastră de cocalari ordinari ce sunteți! Nici măcar de 8 martie n-ați putut să vă scoateți pițipoancele altundeva decât la spart semințe în fața blocului. Bă!, ar râde și șobolanii de voi dar na, animalele-s blânde cu proștii! bolborosea el măturând.
Totuși, efortul fizic depus de dimineața devreme i-a pus sângele în mișcare și mișcarea accelerată a lichidului purtător de viață a acționat ca un inhibitor al avalanșei de ură iar consecința directă a acestei inhibiții a fost o scădere drastică a debitului verbal. Până la urmă, el nu era nici Napoleon și nici cine știe ce savant ca să poată face două lucruri simultan. Și, deși i-ar fi plăcut să mai debiteze pe această temă, necătând la faptul că discuția lui era mai mult un monolog, spiritul rațiunii l-a adus cu picioarele pe pământ reamintindu-i că, din nefericire, este plătit pentru prestare de servicii de salubrizare și nu pentru discursuri publice. ”Păcat” – și-a spus încleștând îndârjit din dinți și trăgând apăsat târnul stufos care ducea în față o avalanșă de coji de semințe și lăsa în urmă un mic norișor de praf. ”Mai lipsesc niște fulgere și am o microfurtună aici ”, zâmbi Ghiță. S-a oprit dându-și seama că o dată cu acest ultim gând, efortul i-a alungat și ultima suflare din ura care mai adineaori clocotea în el ca lava la gura unui vulcan.
– Dar, dă-o dracului! și-a spus Ghiță de ciudă că ura pentru cei care l-au făcut să lucreze atât de mult dispărea anume din cauza amarului de treabă pe care avea s-o facă.
– Să știi că ai dreptate, bre! – luat prin surprindere, Ghiță a tresărit; nu se aștepta ca la ora asta să fie cineva prin preajmă, cu atât mai mult să-l și asculte așa că l-a scrutat din cap până-n picioare pe interlocutorul său. Era un om în floarea vârstei, nici prea zdravăn nici firav din fire; nu avea niciun semn distinctiv pe față sau pe porțiunile vizibile ale corpului; ”Potrivit…” și-a zis el, fără să știe de ce a ales anume acest calificativ.
Între timp, interlocutorul său, a interpretat privirea sa atentă și tăcerea drept un semn de atenție și un îndemn de a continua:
– Nici nu-și dă seama cât m-am chinuit! – continuă necunoscutul. O grămadă de bani cheltuiți și pentru ce?
”Ce-o fi cu el?” Se întreba Ghiță între timp? ”O fi beat sau drogat? Sau poate pur și simplu îi zboară țiglele de pe acoperiș ca un stol de rândunele? De lucid parcă-i lucid; unul cu mintea la păscut s-ar fi cunoscut cred…”
– Și toată ziua am alergat prin oraș după flori și lumânări și ea, ingrata să-mi facă una ca asta? – își continua necunoscutul tirada în timp ce Ghiță simțea că intră ușor într-o stare de nervozitate agitată – nu știa despre ce vorbea străinul acesta și nici n-ar fi trebuit să-i pese; în mod normal l-ar fi lăsat să vorbească singur ”…pân-o face-un nod în limbă..” și și-ar fi văzut el însuși de bombăneala sa înjurându-i printre dinți pe cei din cauza cărora în această auroră umedă și răcoroasă trebuia să tragă târnul dar necunoscutul a reușit să-i trezească o curiozitate care acum îl rodea cum roade-un burghiu în lemnul slab și acea curiozitatea îi dădea și starea de agitație nervoasă. Nu vrea să-i pese dar îi păsa și nu știa de ce; și ar fi aflat despre ce-i vorba dacă cel din fața sa s-ar fi exprimat mai coerent dar respectivul vorbea prea sacadat, ”… zici că-i alienat mintal, nu alta!..”. Iritat la culme, Ghiță se hotărî totuși să întrebe răspicat:
– Despre ce-i vorba?
Necunoscutul s-a uitat la el uimit și cu o nedumerire în privire parcă întrebându-l ”Cum adică despre ce?” De pe buzele-i însă, după un oftat îndelung, a ieșit altceva:
– Despre nevastă-mea…
Default Page 