La munte (III)

Ghiță s-a trezit de la sunetul ploii. Nu știa cum de-a reușit acel foșnet fin al frunzelor șfichiuite de stropii purtați de vânt să-l trezească pe el, care dormea atât de strâns încât puteai să tai lemne pe dânsul dar, a reușit.

Nemaiputându-se reîntoarce în lumea viselor, Ghiță se simți nevoit să se scoale din pat. Se ridică încet și purcese alene spre a-și face tabieturile matinale savurând totodată și lentitudinea cu care săvârșea fiecare proces:

– Azi plouă, deci nu mă duc la serviciu. Stau toată ziua și lenevesc, își spuse el scoțându-și evantaiul de dinți într-un zâmbet până la urechi.

Un pic mai mult de-o oră mai târziu, Ghiță se plictisea. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o apuce de plictiseală; ar mai fi dormit dar nu-l lua somnul și deja terminase de numărat cuiele cu care erau prinse scândurile în tavan.

După încă vreo zece minute de contemplare a podului, Ghiță se hotărî să renunțe la poziția orizontală. Cu atât mai mult că-și amintise că avea câteva beri puse deoparte.

Un alt zâmbet de bucurie îi lumină fața când își amintea cum venise în câteva seri cu una-două beri dosite în buzunarele de la pufoaică:

– Știam eu că nu le car degeaba!

De fapt, știa că oricum le-ar fi băut doar că, de data aceasta, avea și o ocazie să bea. Apucă un scaun cu o mână, în timp ce în cealaltă ținea o bere și puse scaunul invers în fața geamului ca să-și poată sprijini barba de speteaza acestuia. Se așeză, trase câteva înghițituri, puse barba pe speteaza scaunului și începu să se uite cum plouă.

Era o ploaie mocănească, mohorâtă. Norii groși și întunecați nu lăsau decât foarte puțină lumină să ajungă pe pământ dar și pe aia o transformau dintr-un alb strălucitor într-un gri plumburiu căruia îi lipsea complet acea zvâcnire  de viață pe care o are lumina într-o zi senină. Vântul sufla destul de puternic încât să transforme picăturile minuscule ale ploii în niște adevărate săgeți pe care Ghiță, deși era la dos, le simțea cum îi străpung corpul trecând prin măduva oaselor dându-i fiori care treceau ca fulgerul prin tot corpul.

Tresări. I se făcu dor de casă. Acasă, deși tot erau ploi mocănești, parcă nu erau atât de sumbre. Era mai cald și mai luminos toamna cu toate că, ploua tot atât de des ca în oricare toamnă.

Acasă ar fi stat acum cu ai săi, probabil la gura sobei și probabil cu o cană de vin fiert în mână… Oricât de cald n-ar fi fost în casă, simțea căldura cănii gâdilindu-i plăcut podul palmelor și cu fiecare înghițitură acea căldură dulceagă i se răspândea prin tot corpul… Ghiță închise ochii și inspiră adânc închipuindu-și cum ies vaporii din cana de vin fiert…

Nu s-a mai văzut de mult cu ai săi; demult nu le-a mai auzit glasul și și-ar fi dorit foarte mult ca acum, pe vremea asta ploioasă să stea cu ei la o discuție din alea despre toate și nimic, discuții care nu au neapărat un subiect sau o tematică dar care te fac să te simți bine doar participând.

– De fapt, își spuse Ghiță simțind cum dorul îi sfâșie inima, oricare ar fi discuția cu ai mei, tot m-aș simți bine…

O dată cu aceste vorbe, senzația de durere sufletească înăbușită s-a transformat într-o rană deschisă care, cu fiecare bătaie a inimii se mărea, copleșindu-l cu un dor nesăbuit de casă…

Cu inima strânsă, Ghiță a mai tras un gât de bere:

– Eh, fetelor le e mai ușor cu dorul de casă – trag un bocet și se mai liniștesc. Dar noi bărbații?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s