La munte (II)

Sprijinindu-și barba în coada lopeții și lopata în roabă, Ghiță stătea nemișcat, ca o stană de piatră, cu privirea ațintită asupra unui copac.

În pătura de cetină verde ce acoperea muntele, acest arbore era unul dintre puținii reprezentanți ai pădurilor de foioase. Oricine l-ar fi putut vedea de la o poștă, mai ales acum, când își înălța coroana falnică acoperită de un amalgam de nuanțe de verde și galben.

Ghiță habar nu avea ce fel de copac era acela – s-a născut și a crescut la țară dar, jungla orașului, cu nenumăratele ei birturi și bodegi  și-a lăsat amprenta asupra memoriei lui. Și amprenta a avut efectul unei măciuci primite în moalele capului – a uitat de viața de la țară, a uitat de copilărie, a uitat de tot. Nu i-au mai rămas decât niște fragmente dispersate prin colțurile întunecate ale memoriei, fragmente care mai apar, din când în când, într-un acces de melancolie pronunțată.

La fel cum nu știa ce fel de copac era, Ghiță nu știa nici de ce se uită la el – doar pentru că e frumos sau pentru că-i amintea de ceva, ceva ascuns, dosit adânc de tot printr-o hrubă a memoriei, ceva care striga cu un glas mut, neauzit de conștientul său…

– Frumos este, cu siguranță, își spunea Ghiță fără să-și ia privirea de la copac, dar, simt că mai este și altceva…

Rămânând în aceeași poziție, Ghiță își mută gândul la vremurile bune și la cât de repede trece timpul. Parcă ieri era vară, cald și zăduf, când umbra unui copac era ca un mic refugiu re razele nemiloase ale soarelui; iar dacă pe lângă umbră mai era și liniște, atunci era chiar ca un colț de rai… Acum,.. acum însă, e toamnă târzie…

– Ce să mai?.. Nu zile, ci ani din viață s-au scurs tot atât de repede cum cad frunzele din copacul acesta la fiecare adiere de vânt. Și măcar frunzele mai au câte o picătură de rouă și uneori, în cădere mai sclipesc pentru ultima oară în razele soarelui, înainte de putrefacție… Dar anii mei?! Câți din ei au avut măcar o clipă de sclipire?

O altă adiere de vânt mai smulse câteva frunze aurii de pe ramurile copacului  lăsându-le apoi să cadă lin și legănat pe pătura pestriță alcătuită din suratele lor. Ghiță privea îndelung, fără să poată să-și întoarcă privirea, acest dans maiestuos al frunzelor în cădere și simțea cum, cu fiecare frunză care se leagănă agale pe ultimul ei drum, sufletul i se umple din ce în ce mai tare de o tristețe nostalgică iar firul gândurilor îi revine din ce în ce mai des la anii care s-au scurs din viața lui fără să lase în urmă nicio clipă de amintiri.

O picătură de ploaie mocănească purtată de vânt îl ciupi de obraz și-l făcu să-și revină din înțepenire:

– Mda.., spuse îndelung, cu un oftat. Trist…

Scutură din cap:

– Mă duc la o bere cu băieții până nu mă ia depresia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s