Cabana Boschetul Rătăcit

Revenirea aceasta din lumea viselor, deși bruscă și dureroasă ca de obicei, avea ceva special; doar că, Ghiță încă nu-și dădea seama ce putea fi acel ceva.

Aruncă o privire rapidă cu ochii roșii dar, nu putu să vadă prea multe din cauza feței bugede așa că fu nevoit să-și pună în mișcare și mușchii gâtului.

Încet, spre a evita cât mai mult mișcările bruște din cap își roti privirea prin toată camera pentru a găsi acel ceva. Nu, nu era aburul verzui ce ieșea din șosetele care de mai bine de o lună nu mai văzuseră apă sau săpun; cu ăsta deja se obișnuise după primele trei săptămâni.

Nu era nici putoarea de doagă a poșircii vomate aseară peste colegul care și acum dormea dus; nici concentrația aproape critică a gazelor intestinale ce-ți provoca lăcrimare.

– Asta e!, lăcrimarea – își zise Ghiță lovindu-se entuziasmat peste frunte de parcă ar fi descoperit secretul rachiului de pufoaică…

– De ce-mi lăcrimează ochii?, se întrebă Ghiță nedumerit. Sigur, am ”încălzit atmosfera” aseară cu fasolea bătută, dar n-ar trebui să fie așa grav, că doar n-am mâncat și varză murată… că dacă era așa grav, nu mai dormea colegul cu gura deschisă…

– Tot nu înțeleg, își zise Ghiță și-și acoperi ochii într-un gest involuntar. O a doua revelație pogorî peste el făcându-l să tresară cu fericirea alcoolistului care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns pe țărmul mării de bere – e lumina!

Ghiță nu era obișnuit cu atâta lumină la ore matinale; geamurile lui pe care nici muștele nu se mai așezau erau aproape la fel de transparente ca și un perete de smoală. Aici însă, nu era la fel. Pentru început, aici nu era la el și Ghiță acum își chinuia neuronul să-și amintească unde anume e ”aici”?

Și, spre uimirea lui, își aminti destul de repede: el și colegii săi erau în excursie la munte și s-au oprit la cabana ”Boschetul Rătăcit”.

– Ca să vezi cât de repede mi-am amintit!, nu-și putu Ghiță stăpâni uimirea. Se vede că nu degeaba spune lumea că aerul de munte face minuni uneori. Ia să mai respir un pic din el, că oricum nu mai pot sta în putoarea asta.

Sprijinindu-se de pat, Ghiță băgă picioarele-n șosete și după care se aplecă și-și încălță bocancii. Ieși tiptil din cameră, ajunse fără zgomot la ușa de la intrare, o deschise, făcu un pas în față și înmărmuri.

Înaintea sa se întindea o panoramă a cărei frumusețe, îi trecu lui Ghiță prin gând, ”niciun poet n-o va putea descrie, niciun manelist n-o va putea cânta”. Acolo, în fața lui, se întindeau văi în ceață, susurau izvoare, vuiau râuri și se înălțau semețe culmi încărunțite pe care foșneau brazii. Ia de-asupra lor era el! Mai sus ca dânsul – doar cerul albastru și soarele-răsare care-l mângâia acum cu razele blânde ale dimineții. Câțiva nori cutezători mai erau între el și bolta cearească, dar nici ei prea sus, încât i se părea că dacă întinde mâna îi poate atinge.

Rămas fără cuvinte, Ghiță stătu nemișcat până când, într-un sfârșit începură să-i clănțăne dinții de frig. Își învinse repulsia de a se întoarce în cameră cu gândul ”Putoare, putoare dar și căldură!”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s