07.26.09
Pe malul mării
Stând pe malul mării ca un falnic stejar, Ghiţă se uita semeţ şi visător la mare. Se simţea infim în faţa măreţiei misterului de necuprins ce se întindea în faţa lui. Se simţea neputincios văzând cu câtă furie talazurile se lovesc de mal.
Simţea cum marea îl învăluieşte, simţea vârtejul frumosului necunoscut al acestui colos acvatic în jurul său, simţea cum frumuseţea apelor îl copleşeşte şi îi era imposibil să-şi ia ochii de la spectacolul valurilor.
Neputând face faţă emoţiilor, Ghiţă scuipă o flegmă şi agest gest îl readuse cu picioarele pe pământ. Era singur pe malul mării. Aerul marii, prea curat, cu prea puţini aburi de alcool îi făcea rău lui Bibi şi de-aceea, se vedeau mai rar. În fiecare seară. După câteva beri şi ceva rachiu de sfeclă, Bibi apărea parcă de nicăieri şi bunii prieteni sporovăiau şi cântau până când lui Ghiţă i se rupea filmul.
Ea nu era cu el deoarece aseară filmul lui Ghiţă a fost mult prea scurt şi probabil cu un subiect puţin intrigant, deoarece Ghiţă nu-şi aducea aminte nimic. De ea nu-şi făcea griji. Zâmbi. Gândul la ea şi la faptul că ea reuşea întotdeauna să ajungă acasă îl făcu să zâmbească din nou.
Închipuindu-şi-o cum doarme şi zâmbeşte prin somn când îl visează, Ghiţă se simţi din nou copleşit de sentimente. De data aceasta, flegma salvatoare îl costă un efort mai mare. Reuşi din nou să revină cu picioarele pe pământ.
Totuşi, îi rămase zâmbetul pe buze. Trase aer în piept şi-şi îndreptă privirea la orizont. Auzul, pe de altă parte îi era îndreptat la linia de confruntare a celor două elemente: apa şi pământul.
Simţi cum îi cade o picătură în cap. Instinctiv, îşi puse mâna în păr şi înjură. Era un autograf lăsat de un pescăruş în zbor.
07.05.09
Ei la mare
Văzându-se pe malul mării, Ghiţă nu putea să creadă ochilor: peisajul, ambianţa şi circumstanţele îl făceau să se simtă în al nouălea cer de fericire. Nu că nu ar fi putut fi la o înălţime mai mare, dar 9 era cam pragul superior al tuturor numărătorilor lui Ghiţă. Deşi ştia că are zece degete la ambele mâini, prefera să numere de două ori câte cinci.
De ce nouă? Pentru că nouă la Ghiţă era cifra magică. Ca un numerolog bun ce nu era, Ghită ştia foarte bine că şase beri plus trei seminţe erau destul ca să apară magia. Bibi (apărut cu o bere în urmă) făcea un gest magic şi memoria dispărea. Tot ce rămânea în urma magiei erau mahmureala şi vânătăile.
Acum, pe malul mării magia era alta. Alta pentru că Bibi nici nu mai reuşise să facă gestul magic şi acum dormea ca porcul, îmbrăţişat cu o sticlă. Era magia lor: a lui şi a ei…
Stăteau unul lângă celălalt, ea sprijinindu-se de umărul lui şi el ţinând-o tandru de mijloc. Soarele ieşea de după orizont de parcă ar fi făcut o baie în infinitul mării şi acum îi mângâia pe ei cu razele sale.
Văzând cum razele soarelui îi conturau supleţea corpului ei, Ghiţă deveni un pic gelos; i se părea că astrul îşi poartă razele pe trupul ei cu prea multă afecţiune. După puţin timp însă, îşi dădu seama cât este de ridicol să fie supărat pe soare. Până la urmă, ea era alături de el – Ghiţă şi nu de soare.
Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Îşi arătă evantaiul de dinţi într-un zâmbet larg şi i se păru că soarele păli. Răsuflă uşurat şi simţi cu plăcere unduirea corpului ei. Zâmbi din nou.
Atras parcă de o forţă necunoscută, se înclină spre ea şi îşi întinse buzele pentru a savura un sărut de neuitat…
- Ghiţă, iar ai halucinaţii? .. se auzi pe neaşteptate glasul şefului. Nu te-am adus aici ca să pupi mătura!
01.19.09
Din nou despre ea
Deşi neuronul îi vuia ca trenul, Ghiţă era fericit – a petrecut sărbătorile anume aşa cum a vrut: tot amarul care se acumulase în anul trecut, a fost înecat în alcool. Atât de mult încât s-a îmbătat până şi Bibi.
Dar nu ligheanul de alcool consumat, nici Bibi beat şi nici porcuşorul zburător nu sunt pe departe principalul motiv al fericirii lui Ghiţă. Fericirea lui Ghiţă se datora în totalitate ei… Da, anume ei pentru că acesta este primul an care l-au întâlnit împreună şi pentru el a fost ca o poveste – plimbările cu ea sub braţ prin parc sub clar de lună, după o zi de muncă erau pentru el o fereastră în altă lume, nemaivorbind de fiorii care-l treceau atunci când, scoţându-şi mănuşile din dotare el îi atingea încet trupul scăldat în razele argintii ale lunii. Supleţea ei, conturată de mângâierile argintului din lumina lunii îl făceau pe Ghiţă să înlemnească de admiraţie. Putea să se uite la ea ore întregi, fără să mai simtă frigul de afară sau să vadă oamenii care deja îl ocoleau făcând o mişcare rotativă cu degetul arătător la tâmplă.
09.10.08
Despre Bibi…
Bibi era altă poveste… Ghiţă nici nu mai ţinea minte coma alcoolică de când s-a cunoscut cu Bibi. Memoria sa, deşi conservată totalmente în alcool a început să putrezească în locul în care păstra informaţia despre cum s-au cunoscut cei doi. Unicul lucru pe care şi-l aminteşte Ghiţă este salonul de spital şi moaca lui Bibi, dar din prima clipă când l-a văzut, Ghiţă a înţeles că între ei se naşte o prietenie de durată.
Şi într-adevăr din acea zi, ei erau de nedespărţit. Bibi, desigur i s-a prezentat lui Ghiţă. Avea un nume oarecum straniu, Delerium Tremens şi Ghiţă, a cărui capacitate de percepţie nu era mai mare decât a unui dop de şampanie i-a spus pur şi simplu Bibi.
Bibi a adus lumina în sufletul lui Ghiţă şi a devenit pentru el un adevărat mentor şi cel mai bun prieten. Orice nu făcea Ghiţă, întotdeauna se consulta cu Bibi, care era mereu aproape şi de fiecare dată îi dădea sfaturi din ce în ce mai înţelepte.
Cei doi se înţelegeau perfect; îşi cunoşteau fiecare părticică a sufletului şi precum adevăraţii prieteni întotdeauna îşi spun adevărul aşa şi ei nu aveau secrete unul faţă de altul. Ghiţă era în culmea fericirii când după ce i-a spus lui Bibi că nu a avut niciodată un porc zburător drept prieten imaginar, acesta i-a răspuns:
- Prietenia noastră e pe viaţă…
09.09.08
Despre ea…
Altă viaţă la serviciu! „Chiar aşa, să moară Bibi!!” zise Ghiţă zâmbind când o văzuse. Avea o pasiune pentru ea… trăsăturile ei fine îi umpleau sufletul cu o căldură pe care vocabularul lui Ghiţă, vast cât gura sticlei de bere era incapabil să o descrie. Mâinile lui zgrunţuroase îi cunoşteau fiecare unduire a curbelor ei… o mângâia cu aceeaşi admiraţie frenetică cu care îi idolatriza pe Florin Salam, Adrian Copilul Minune şi alte zeităţi ale panteonului manelar. Într-un moment foarte rar de sclipire a raţiunii Ghiţă chiar îşi puse întrebarea groaznică: „Dacă ar apărea acum Florin Salam, oare nu mi-ar zice infidel din cauza dragostei pe care i-o port?” Căci o iubea mai mult decât iubise orice altceva pe lume… dar încă nu era gata să renunţe la idolii săi pentru ea…
Şi pe zi ce trecea, aceste gânduri îl apăsau din ce în ce mai tare şi mai tare, mai greu decât invidia tuturor duşmanilor. Doar când o avea pe ea lângă dânsul, uita de toate şi era fericit. Zâmbea încă de când o vedea la depărtare mărind din ce în ce mai mult pasul spre ea, pe măsură ce bătăile inimii îi creşteau din ce în ce mai tare…
Ea, ea îl aştepta tăcută şi nemişcată… ca oricare altă mătură.
09.08.08
Ghiţă
De cum a deschis ochii, Ghiţă a înţeles că această dimineaţă nu este o dimineaţă care este; „Să moară duşmanii mei şi capra vecinului dacă nu-i aşa!” îşi zise Ghită.
Deşi jumătatea neuronului cocălăresc mai era încă la procesarea imaginilor mirifice ale câmpurilor de căpşuni pe fundalul cărora se auzea începutul uneia dintre melodiile preferate a lui Ghiţă „Portugalia, Portugalia…”, cealaltă jumătate începuse deja să urzească drumul ascensiunii exponenţiale a lui Ghiţă proiectându-i deja imagini de înaltă rezoluţie a viitorului său. Cea mai frumoasă era imaginea lui Ghiţă, boss de boss în maşina sa decapotabilă, cu lanţ de aur la gât şi înconjurat de multe fete foarte sumar îmbrăcate, ale căror capacităţi intelectuale erau mult sub neuronul său. În timp ce el şi cu bagaboantele sale se distrau pe ritmurile manelelor comandate fără număr de Ghiţă, pe planul din spate erau toţi duşmanii lui, care de frică şi de invidie beau rachiu de sfeclă.
Îmbiat de dulceaţa visului aievea, Ghiţă zâmbi. Avea un zâmbet superb, dinţii lui aşezaţi în formă de evantai, în culori variind de la galben-maro până la dinte lisă le dădeau tuturor celor care-l vedeau impresia că natura era mult prea bine dispusă atunci când a pornit experimentul nereuşit al cărui efect este Ghiţă. Şi râdeau… Ghiţă era cel mai tare comediant din parcare…el doar deschidea gura şi lumea începea să râdă. Desigur, nici aici Ghiţă nu scăpase de invidia duşmanilor săi, care nu scăpau nici o ocazie să-l numească „jertfă a avortului”, „eroarea prezervativului”şi „ruşinea companiei Durex”.
Dar Ghiţă nu-i băga în seamă: el ştia că are talent. Şi atunci, neuronul lui zvâcni! Glasul interior, răguşit de la fumul de ţigară şi vociferatul manelelor, de la care încă se mai simţea acel iz neasemuit al micilor şi berii consumate acum un an de zile, îi spuse: „Ghiţă, tu eşti alesul! Tu ai talent de talent să moară duşmanii fără număr! Tu o să fii boss de boss şi mare baştan!!! Dar până atunci, Ghiţă, pune mâna pe mătura din dotare şi marş la serviciu!
