Era o carte cu coperțile jerpelite pe care a găsit-o câteva săptămâni în urmă aruncată lângă un coș de gunoi. Ceva din interior, nu șita ce anume, nu l-a lăsat să ducă la bun sfârșit intenția fostului proprietar. Să fi fost instinctul sau poate o strigare obscură al subconștientului și mai obscur?, se întreba Ghiță în fiecare dimineață când trecea privirea peste ea. Orice ar fi fost, acum era mai mult decât bucuros că nu aruncase rezultatul sacrificiului a ceea ce a fost cândva (credea Ghiță) un copac falnic. A văzut el de la început că hârtia era destul de calitativă și nu era lunecoasă așa că, a păstrat cartea ca pe o asigurare pentru cazurile de absență a hârtiei igienice.

Acum era un caz din ăla – Giță trebuia să iasă urgent din casă, chiar se și îmbrăcase bine pentru o ieșire mai mult decât ordinară cu băieții la o bere când, simți fiorul cald al necesității fiziologice iminente. Știa că nu mai este hârtie igienică la baie, chiar își zise cu câteva minute mai înainte să ducă o rolă dar, a omis acest mic amănunt în goana sa spre descărcarea mațelor.

Văzându-se pus în fața faptului împlinit, unica lui scăpare în momentul de față era cartea. Lăudându-și în gând prezența de spirit care nu l-a lăsat să arunce salvarea lui de acum, Ghiță a apucat cartea și a deschis-o, că de’ – nu poate omul să folosească obiectul la așa nevoie și măcar să nu vadă ce anume folosește. Atunci când a găsit-o, nici prin cap să o deschidă să vadă ce-i înăuntru; acum dacă tot avea ceva timp la dispoziție, de ce să n-o frunzărească? Cu atât mai mult că, din câte-și amintea el, cea mai recentă lectură a lui a fost eticheta unui odorizant de baie – lectură impusă de plictiseala atașată unei nevoi fiziologice asemeni celei curente.

- Deja vu, surâse Ghiță totodată dojenindu-se că a ignorat atât de mult dragostea lui pentru lectură. Așadar, ia să vedem ce mai scrie pe-aicea.

Cu aceste cuvinte, întoarse pagina cu titlul și se apucă de citit. A rămas captiv al firului epic încă de la prima pagină, care pe neobservate s-a transformat în a doua, a treia și tot așa mai departe; Ghiță citea dus. Nici nu și-a dat seama când mușchii abdominali au terminat de eliminat conținutul intestinelor și cu atât mai mult nu băga în seamă mirosul greoi ce-l înțepa la ochi. Tresări doar când îi sună telefonul mobil uitat într-un buzunar; mașinal apucă aparatul cu trei degete, îl scoase din buzunar ca să vadă cine e – îl sunau băieții.

- Alo?!

- Unde te-ai pierdut, Ghiță? Trebuia să fii la crâșmă acu’ patru ore!

Dar de data aceasta nu – Ghiță nu-și permitea să încordeze un alt mușchi de teamă ca nu cumva să-i relaxeze pe cei care țineau în frâu furtuna din mațele sale. Cu aceste gânduri, odată terminat marșul în direcția closetului, abia de reuși Ghiță să-și tragă mândrețea de chiloți în jos și să ia poziția cuvenită că furtuna atât îndelung  ținută-n frâu se dezlănțui.

Atât de strașnice erau bubuiturile încât Ghiță nu-și putea auzi nici măcar propriile gânduri; neuronul lui, înspăimântat, s-a retras undeva într-un colț mai dosit al capului și stătea molcum acolo  tresărind la fiecare tunet al furtunii intestinale. La un moment dat, Ghiță simți că-l ia cu amețeli și-și zise că dacă nu-și ia zborul de la atâta presiune, sigur leșină de la miros; dar, o fericire! – tumultul mațelor luă sfârșit și Ghiță ieși tușind în sec la fel de repede cum a intrat.

Ciudat lucru însă – disconfortul de la burtă deși atenuat simțitor (Ghiță zâmbi) nu dispăruse. Acum își dădea seama că pe lîngă senzația de balonare mai era ceva; dar ce? Nedumerit,  Ghiță începu să-și mângâie burta și după câteva mișcări rămase uluit: avea ditamai burtoiul! Da, cele șase pătrățele de pe abdomenul lui au devenit o singură calotă sferică de proporții impunătoare.

Mâhnit de așa descoperire, Ghiță se gândea abătut la noua descoperire: ”Ce mă fac acum? Nu mai sunt acel Făt-Frumos tras prin inel care eram odată… N-o să se mai întoarcă fetele pe stradă să se uite la bustul meu păros… Eh… Trebuie numaidecât să mă apuc de exerciții. Da! Exerciții în fiecare zi, sport și mișcare și într-o lună revin la pătrățelele de dinainte…” Adâncit în gândurile sale, nici nu observă că a ieșit din casă și a și ajuns la bodega de la colț. Se opri în dilemă: ”Parcă ar merge o bere… Să-mi iau sau nu? Și-așa am burtă, dar dacă mai beau și bere?!..”; vru să-și continue drumul, dar se gândi că măcar în dimineața asta are un motiv – bea de ciudă; de ciudă că are burtă. Așa că, păși hotărât, luă berea care-l aștepta deja, o puse la gură și începu să bea. N-a luat sticla de la gură până nu i s-au scurs ultimele picături pe gât.

Atunci, îl păli o a doua revelație – ”He-he, ce rapid și ușor s-a dus! Și nici nu se simte! Burtă-burtă, da-ncape mai multă bere!”

De această dată, trezirea lui Ghiță fu una cu gust amar de la berea cu murături, urmată de-un râgâit puternic cu miros de sulf. Se simțea rău; din ce mâncase aseară ținea minte doar murăturile iar ultima secvență clară din memoria lui era vocea lui Bibi. În timp ce Ghiță, cu buda-n brațe, hrănea rațele de zor, Bibi îi cânta ”Hai ș-om bea!”. Apoi întuneric.

Aruncă o privire rapidă cu ochii roșii dar, nu putu să vadă prea multe din cauza feței bugede așa că fu nevoit să-și pună în mișcare și mușchii gâtului.

Încet, spre a evita cât mai mult mișcările bruște din cap își roti privirea prin toată camera pentru a găsi acel ceva. Nu, nu era aburul verzui ce ieșea din șosetele care de mai bine de o lună nu mai văzuseră apă sau săpun; cu ăsta deja se obișnuise după primele trei săptămâni.

Nu era nici putoarea de doagă a poșircii vomate aseară peste colegul care și acum dormea dus; nici concentrația aproape critică a gazelor intestinale ce-ți provoca lăcrimare.

- Asta e!, lăcrimarea – își zise Ghiță lovindu-se entuziasmat peste frunte de parcă ar fi descoperit secretul rachiului de pufoaică…

- De ce-mi lăcrimează ochii?, se întrebă Ghiță nedumerit. Sigur, am ”încălzit atmosfera” aseară cu fasolea bătută, dar n-ar trebui să fie așa grav, că doar n-am mâncat și varză murată… că dacă era așa grav, nu mai dormea colegul cu gura deschisă…

- Tot nu înțeleg, își zise Ghiță și-și acoperi ochii într-un gest involuntar. O a doua revelație pogorî peste el făcându-l să tresară cu fericirea alcoolistului care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns pe țărmul mării de bere – e lumina!

Ghiță nu era obișnuit cu atâta lumină la ore matinale; geamurile lui pe care nici muștele nu se mai așezau erau aproape la fel de transparente ca și un perete de smoală. Aici însă, nu era la fel. Pentru început, aici nu era la el și Ghiță acum își chinuia neuronul să-și amintească unde anume e ”aici”?

Și, spre uimirea lui, își aminti destul de repede: el și colegii săi erau în excursie la munte și s-au oprit la cabana ”Boschetul Rătăcit”.

- Ca să vezi cât de repede mi-am amintit!, nu-și putu Ghiță stăpâni uimirea. Se vede că nu degeaba spune lumea că aerul de munte face minuni uneori. Ia să mai respir un pic din el, că oricum nu mai pot sta în putoarea asta.

Sprijinindu-se de pat, Ghiță băgă picioarele-n șosete și după care se aplecă și-și încălță bocancii. Ieși tiptil din cameră, ajunse fără zgomot la ușa de la intrare, o deschise, făcu un pas în față și înmărmuri.

Înaintea sa se întindea o panoramă a cărei frumusețe, îi trecu lui Ghiță prin gând, ”niciun poet n-o va putea descrie, niciun manelist n-o va putea cânta”. Acolo, în fața lui, se întindeau văi în ceață, susurau izvoare, vuiau râuri și se înălțau semețe culmi încărunțite pe care foșneau brazii. Ia de-asupra lor era el! Mai sus ca dânsul – doar cerul albastru și soarele-răsare care-l mângâia acum cu razele blânde ale dimineții. Câțiva nori cutezători mai erau între el și bolta cearească, dar nici ei prea sus, încât i se părea că dacă întinde mâna îi poate atinge.

Rămas fără cuvinte, Ghiță stătu nemișcat până când, într-un sfârșit începură să-i clănțăne dinții de frig. Își învinse repulsia de a se întoarce în cameră cu gândul ”Putoare, putoare dar și căldură!”.

Și deși inima îi făcea ca trenul de fiecare dată când se gândea la ea și ar fi vrut în orice clipă s-o aibă aproape, Ghiță concluzionă spre uimirea lui că încă n-a murit de dorul ei. Da, reușea să se trezească în fiecare dimineață după ce, seara, își spunea că probabil o să moară de dorul ei în som.

Deja, imaginația lui șubredă, care se ținea pe picioare precum un bețiv pe un drum de țară după o ploaie zdravănă, îi proiectase și nu numai o dată acest sfârșit tragic – în adâncul nopții, Giță într-un vis de-al lui Ghiță se perindă fiecare moment frumos petrecut alături de ea. Ghiță zâmbește fericit în somn, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare pe măsură ce el nu-și poate dezlipi privirea de chipul ei. Dar inima, biata inimă nu e de fier și la un moment dat, cedează iar Ghiță pășește hotarul dintre lumi cu gândul numai la ea. În spate lasă munca lui de-o viață și lacrimile celor dragi. Îl vede pe Bibi tăcut, morocănos și amărât cu o lacrimă seacă ce-i străbate obrazul drept întocmai ca o cicatrice. O vede pe ea cu privirea în sus, de parcă s-ar uita la dânsul. Ochii ei sunt roșii de plâns părul vâlvoi iar ceea ce mai înainte era o licărire jucăușă în privirea celor două diamante înlăcrimate, acum nu mai e. În locul ei, un ocean de durere se zbate de malurile disperării cu furie și neajutorare.

Pe fața ei, Ghiță citește nedumerirea – unde este el? Nu se poate să fie el cel de acolo, trupul neînsuflețit. Sigur asta e o greșeală sau o glumă – acuși Ghiță o să apară la usă iar cel de colo nu este el. Nu poate fi el! Strigătul acesta de durere,  i-ar mai fi rupt inima o dată lui Ghiță dacă n-ar fi fost trecut în neființă. Dar chiar și așa, în necunoscutul ce-l înconjoară, lipsit de orice urmă a vreunei particule de materie, Ghiță simți un fior rece din cap până-n picoare. Se cutremură în neant când înțelese că nici acolo dorul de ea nu l-a părăsit.

Cum îi avea fața înainte, intinse o mână să-i mai mângâie o dată obrajii. Dar nu putu. Ea era prea departe acum, prea departe ca să ajungă cu mâna, poate la milioane de ani-lumină distanță, dar el totuși o putea vedea lângă dânsul. Și de fiecare dată când încerca s-o atingă simțea cum lumea lui, tot necunoscutul din juru-i se apropia de lumea ei din ce în ce mai tare dar totuși ea era prea departe. Era singur într-un univers de singurătate și nu putea decât să asiste ca un spectator neputincios la ceea ce se petrecea în lumea unde nu demult era protagonist. Și se trezea; în fiecare dimineață.

Și azi, la fel ca și în celelalte dimineți privi îndelung în gol înainte să se ridice din pat. Se sculă și păși agale către frigider. De acolo, scoase o sticlă de suc de malț și hamei, trase câteva înghițituri zdravene urmate de o râgâitură de tremura sticla din geamuri și oftă:

-  Dacă nu era Alondra plecată, nu-mi permiteam să fac asta…

Abia atunci observă că ținea în mână o bucată mototolită de hârtie care nu era altceva decât o pagină ruptă dintr-o carte de colorat. Încruntat, Ghiță privi timp de câteva clipe foaia…

Era nedumerit. În primul rând nu știa de unde și cum a găsit aseară, în bodegă, o carte de colorat din care să rupă o foaie? Și chiar și așa, de ce a păstrat foaia? În mintea sa, Ghiță construi deja un lanț de inferențe – în domeniul său de activitate, Ghiță avea de furcă des cu maculatura; în corelație cu anumite nevoi fiziologice, lipsa acută a necesarelor pentru igienă din toaleta bodegii și hârtia moale a cărții de colorat alcătuiau răspunsul la prima întrebare.

Dar de ce? Ghiță se zbătea la hotarul dintre două chinuri – dacă vroia să-și amintească trebuia să-și pună neuronul în funcție, dar acesta, ghemuit într-un colț și speriat de potopul de alcool al nopții trecute riposta cu o durere de cap crâncenă de fiecare dată când Ghiță încerca să-l contacteze. Pe de altă parte, curiozitatea îl rodea mai tare decât ciroza de la ficat.

Aflat în impas, Ghiță își aruncă din nou privirea spre foaia din mână și observă că pe lângă desene, pe foaie mai era scris ceva. După o privire și mai atentă, Ghiță vru să adreseze urări de bine și sănătate tuturor persoanelor din arborele genealogic al celui care avea un scris atât de execrabil, dar își aduse aminte la momentul potrivit că el era cel care a împrumutat un pix pentru notițe.

Așezat pe pat, cu spatele drept, Ghiță ridică foaia la nivelul ochilor; nu-și permitea să aplece capul – la cea mai mică mișcare din cap Ghiță simțea o durere atât de strașnică încât i se părea că în cutia lui craniană se rostogolește o ghiulea de tun de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Aici Ghiță făcu o pauză și zâmbi mulțumit de metafora proaspăt inventată; deși, își zise pe moment, ghiulelele sunt sferice dar la mine-n cap am impresia că-i una numa-n colțuri.

Făcu un gest alene din mână – își aminti la timp că nu-și permitea să scuture din cap – și reveni la foaia mototolită. Încetul cu încetul, în minte au început să i se perinde imagini și secvențe din ce în ce mai clare despre cum s-au desfășurat evenimentele din seara trecută.

Totul a început când a apărut Bibi fluturând un ziar în fața lui Ghiță. Curios din fire, Ghiță, după ce trase încă două sau trei înghițituri din halba de bere, îl întrebă despre ce e vorba? Bibi îi puse ziarul în față și-i arătă un articol din care nu se știe de ce, fugeau cuvintele. Oricât nu s-a străduit Ghiță, dar n-a înțeles nimic, doar a mătăhăit din mâini încercând să le prindă. Bolborosind a ciudă, Ghiță mai ceru o halbă de bere și pe cineva care să-l ajute cu articolul. Un om cu inimă mare în piept și puțin alcool în cap îi sări în ajutor și-i spuse despre ce e vorba – Angela Merkel încearcă să soluționeze conflictul latent de la granița de est a UE propunându-i Rusiei liberalizarea regimului de vize pentru UE în schimbul retragerii trupelor din Transnistria.

Auzind astea, Ghiță ridică fața de masă încercă să-și focalizeze ochii sticliți de beție, făcu o față de om inteligent și exclamă:

- Nu știu cine-i Angela asta, dar merită să-i scriu o scrisoare de recunoștință! Dați-mi un pix că foaie am eu!

Numai că, în loc de grăsime, lui îi curgeau sudorile. De fapt, se gândi Ghiță făcând o mică pauză ca să poată duce metafora până la capăt, mai corect ar fi spus ”și sudorile”.  Da, da – dădu Ghiță din cap cu o expresie cicălitoare pe față;  atracția lui pentru sucul de malț și hamei s-a dovedit a fi aproape fatidică – i-a transformat cele șase pătrățele de mușchi de pe abdomen într-o semisferă, căreia, de la atâtea hamsii și beri depozitate, Ghiță începuse să-i zică acvariu.

Nu că-l deranja pe Ghiță burta; bine nu foarte mult – doar atunci când se apleca și-i atârna. În rest, își continuă Ghiță gândul, nicio problemă. Orice bărbat adevărat are burtă – Ghiță zâmbi – este cel mai bun loc de depozitare al băuturii și mâncării.

Doar că lui îi era rușine – rușine față de ea. Așa cum ea era perfecțiunea întruchipată pentru dânsul el nu-și permitea să nu fie cu adevărat bărbatul viselor ei. Numai gândul la diferența dintre suplețea ei și diametrul burții sale îl oripila.

Ofta amarnic prin somn și se întorcea de pe o parte pe alta aproape plângând după frumusețea demult apusă a mușchilor săi abdominali. Era o adevărată tortură pentru el atunci când o cuprindea prin somn să ateste o dată-n plus că din cauza acvariului său portabil abia de putea să pună mâna pe talia ei sculptată de zeii Olimpului.

-  Nu se mai poate așa, își zise Ghiță și privi în jur de teamă să nu-l fi auzit cineva că vorbește singur. Trebuie să mă apuc  de exerciții. În fiecare dimineață și seară fac flotări, abdomene și jogging. Hotărât! Și Ghiță dădu din cap în semn de aprobare.

- Dar până una-alta, mă duc să-mi iau o bere că nu mai pot de căldura asta…

Dar, cu toate astea, era fericit şi avea cel puţin două motive pentru fericirea lui. Ei bine, dacă s-ar mai fi gândit, sigur găsea mai mult de două motive însă neuronul lui scufundat în bidonul de alcool consumat în mod continuu de sărbători şi între sărbători, de mult încetase a da vreun semn de viaţă.

Fericirea lui Ghiţă se datora simbiozei perfecte dintre plăcut şi util. Iubirea sa, Alondra, strălucea de fericire ca o stea pe cerul senin într-o noapte de vară, iar el era şi mai bucuros că a petrecut sărbătorile alături de marea sa dragoste în stilul bărbatului adevărat – când o cină romantică se transformă într-o adevărată aventură.

Da, Ghiţă a învăţat că ceea ce a început ca o glumă bună la beţie se poate transforma într-o vânătaie pe cinste şi un ochi umflat.

Peste jumătate de oră reapăru ţinând în mâini două pungi. În una era cadoul pentru ea – o eşarfă roşie de catifea care i-a luat ochii lui Ghiţă încă de demult, împachetată într-o cutie de toată frumuseţea. Cealaltă pungă era plină-ochi cu petale de trandafir. Ghiţă intră tiptil în dormitor cu inima bătând de frică să n-o trezească. Ea tot mai era în lumea viselor. Suflă uşurat şi se apucă de treabă.

Cu mişcări uşoare, puse cutia pe pat, lângă ea având grijă să nu se rănească de cutie dacă s-a întoarce prin somn. Cu aceleaşi mişcări fine, presură petalele de trandafir pe tot  patul şi făcu şi un drum spre uşă. Apoi, luă petale în mâini, suflă asupra lor ca să le încălzească şi le presură pe corpul ei. Îi lăsă un bileţel, merse în bucătărie, mâncă te miri ce, trase câteva duşte zdravene de poşircă din sticla de serviciu, pentru curaj cum îşi zise Ghiţă şi plecă.

Reveni destul de târziu; afară era noapte şi ea îl aştepta impacientată. Fără a-i spune ceva, Ghiţă o apucă de mijloc, o sărută pasional pe gât şi pe buze, îi puse eşarfa nouă şi o trase încet afară.

Când au ajuns în parc, luna era deja sus pe cer. Puzderia de stele licăreau în noapte încântându-le privirea celor care cutezau să admire cerul. Astrul nocturn îşi revărsa razele peste copacii goi şi mohorâţi din parc umplând atmosfera de un mister magic al luminii argintii. La capătul aleii era surpriza pregătită de Ghiţă – o masă aşezată impecabil şi scăldată în lumina lunii, perfectă pentru o cină romantică.

Privită de unde se aflau ei, priveliştea era şi mai atrăgătoare. Datorită reliefului, masa părea să stea exact pe linia orizontului; tacâmurile şi celelalte obiecte erau aşezate într-o simetrie perfectă faţă de centru. La margini erau tacâmurile cu câte o cupă de vin roşu şi o sclipire a reflexiilor luminii lunii, apoi câte un candelabru în care prin nu se ştie ce minune flăcările lumânărilor nu s-au stins ci pâlpâiau jucăuşe. În sfârşit, exact la mijlocul mesei era o vază subţire cu un singur trandafir roşu în ea, deasupra căruia dăinuia chiar luna în toată splendoarea ei.

Ghiţă era în al nouălea cer de fericire când a văzut-o pe ea radiind de bucurie. Cu un gest galant, Ghiţă a ajutat-o să se aşeze. Fără să spună un cuvânt, cei doi au ciocnit paharele aruncându-şi pe furiş câte o privire plină de fericire şi un zâmbet. Liniştea şi farmecul dragostei lor nu era întrerupt nici de trecătorii care vedeau cum într-o ambiantă romantică de nemaipomenit  şi-au dat întâlnire un om şi o mătură cu eşarfă.